Trasarea liniei de frontieră prin Banat nu a avut ca efect doar spargerea regiunii în trei părți diferite, administrate fiecare de către un alt stat, ci a și destabilizat iremediabil economii înfloritoare.
Sfârșitul Primului Război Mondial a permis unirea Transilvaniei cu România. Asupra Banatului au emis pretenții atât maghiarii, românii, sârbii, cât și șvabii. Forțele armate slave au ocupat Timișoara în 19 noiembrie 1918. Același lucru s-a întâmplat cu Jimbolia în 21 noiembrie.[1] Prin astfel de acțiuni s-a încercat influențarea deciziei privind apartenența teritorială a Banatului. După mai multe discuții, în 10 august 1920, s-a adoptat Tratatul de Sèvres prin care Jimbolia a ajuns sub administrație iugoslavă.[2] Incertitudinea caracteristică acelor vremuri a generat în scurt timp o nouă modificare a liniei de frontieră. În 24 noiembrie 1923, prin Convenția de la Belgrad, s-a luat hotărârea ca Jimbolia să fie anexată României, ceea ce s-a și petrecut în 10 aprilie 1924.[3]
Vizita care a schimbat totul
Între populația germană și autoritățile slave au existat tensiuni al căror apogeu s-a petrecut în 1923, la vizita ministrului Momčilo Ninčić, și în 1924 cu doar câteva săptămâni înainte de momentul schimbului. Primirea demnitarului sârb a fost atent pregătită de către autoritățile locale. În ziua cu pricina, stația de cale ferată era decorată cu flori și ghirlande, o orchestră de suflători, oameni importanți ai localității și alte câteva sute de persoane erau cantonate în vederea unei impresii bune. În momentul în care ministrul Ninčić a apărut în ușa vagonului, formația de suflători a început să intoneze imnul. Vizitatorul a pășit pe covorul roșu și a fost întâmpinat de o fetiță, care i-a oferit flori. Totul a funcționat bine până în momentul în care a venit rândul mulțimii să înalțe ovații. În locul lor s-a așternut o liniște terifiantă. Efortul organizatorilor de a-i determina pe jimbolieni să se manifeste a fost zadarnic. După câteva momente dominate de aceeași tăcere, musafirul, fără a spune nimic, s-a întors în vagon, iar trenul s-a pus în mișcare plecând în direcția din care a sosit. La scurt timp după această întâmplare printre oamenii locului circula zvonul că Jimbolia va fi a României.[4]
Trecerea localității a fost una costisitoare. Cu doar câteva săptămâni înainte de importantul moment, locuitorii au fost supuși unui regim exagerat de taxare. Pe căi mai mult sau mai puțin legale, comunitatea a pierdut 50 de milioane de dinari. La distanță de un deceniu încă se mai simțea reculul acestei lovituri.[5] Ulterior, autoritățile slave au încercat să justifice atitudinea argumentând că și românii au procedat la fel în cazul localităților Modoș și Pardani, care urmau să fie preluate de către ei.[6]
Regele Ferdinand I la Jimbolia
În total contrast cu evenimentul vizitei ministrului Ninčić se află scurtul popas pe care Regele Ferdinand I l-a făcut în stația de cale ferată a Jimboliei în seara zilei de 21 mai 1924. Pe șeful statului român, germanii l-au primit călduros. Răspunzând unei întrebări a monarhului, directorul Threiß[7] a amintit că localitatea a sărăcit din cauza impozitului impus de sârbi.
Preluarea Jimboliei este descrisă în amănunt în publicația Primăvara apărută la Sânnicolau Mare: „Din punct de vedere economic Jimbolia e un punct foarte important. Vr’o 12000 de șvabi harnici, bine situați materialicește. Aci se află și vestita fabrică de cărămizi a lui Bohn, se află fabrică de pălării, ghete și vr’o câteva mori. […] La jumătatea drumului în spre Jimbolia, observăm o negură de călăreți, erau la 150. După călăreți, a urmat aproape la 200 de căruțe tot pe ales, câteva cu câte 4 cai foarte frumoși și fiecare căruță cu drapel tricolor nou-nouț. Această manifestație atât de impunătoare, a pornit să încălzească sufletele și să ridice ceața după ele mai ales că și vremea încălzea cu soare căldicel. […] Prima poartă triumfală a fost lângă gară. Aci a întâmpinat în limba germană primarul comunei N. Stopfel (Stoffel n.n). I-au răspuns românește Dl Colonel Drăgănescu. O domnișoară drăguță i-a predat un buchet trei color. S’a cântat Imnul regal de corul șvabilor din Jimbolia, sub conducerea înv. Linsster (Linster n.n). A impus tuturora preciziunea cu care s’a cântat. Întregul convoi a pornit în frunte cu muzica la primărie. Orășelul era frumos decorat cu drapele trei colori.”[8]
După câte se pare, varianta incipientă a liniei de frontieră, deși a avut un efect nefast pentru Jimbolia, a fost mai puțin invazivă decât cea de a doua, hotărâtă în 1923. Anexarea localității de către România a produs câteva fisuri importante. Moșia nobiliară a familiei Csekonics a rămas fără capitală, pământurile multor agricultori au rămas pe teritoriul sârbesc, iar legăturile pe cale ferată cu Becicherecu Mare[9] și Pardani[10] au fost desființate.
Problemele pe care le-au avut agricultorii în urma trasării liniei de frontieră prin Banat
Pentru că agricultura s-a dezvoltat foarte tare, o parte importantă dintre fermieri a achiziționat terenuri aparținând localităților limitrofe. Așa se face că unii dintre ei aveau să se deplaseze chiar și 35 de km până la proprietățile agricole.[11] Cei care, după trasarea graniței, aveau cetățenie română, dar ale căror câmpuri se situau pe teritoriul slav, erau numiți Doppelbesitzer.[12] Josef Schira notează că în jurul anilor 1920 jimbolienii aveau peste 4500 de iugăre în zone învecinate (mai mult de 2500 de hectare).[13] Traversarea noii granițe s-a făcut în mod anevoios. Fermierii trebuiau să prezinte un pașaport aparte, în care apăreau proprietarul pământului și familia sa, angajații, caii, echipamentul etc. Autoritățile de la frontieră i-au umilit în dese rânduri prin întârzierea deliberată a controalelor sau, pur și simplu, pentru că vreun ofițer cerea descărcarea produselor recoltate pentru a fi convins că sub acestea nu se află articole de contrabandă. S-au petrecut și multe cazuri de reținere a pașapoartelor, a vehiculelor și a încărcăturilor, impas deblocat prin darea de mită.[14] Inițial, reforma agrară realizată în 1921 de Ministrul Agriculturii a statului slav nu a afectat fermierii jimbolieni pentru că aceștia nu aveau proprietăți mai mari de 100 de hectare. În schimb, moșia contelui Csekonics a primit o lovitură importantă.[15] Totuși, în 1929 autoritățile statului vecin au nesocotit un acord încheiat cu România și au expropriat fără despăgubire proprietățile șvabilor cu cetățenie română. Unii dintre ei au fost ruinați, iar alții au ajuns în situația de a lua în arendă propriile pământuri pentru că autoritățile sârbe nu au putut să găsească chiriași pentru ele.[16]
Impactul nefast al noii linii de frontieră a influențat o gamă largă a activităților sociale. Grăitoare în acest sens este întâmplarea descrisă de publicația Marburger Zeitung în 1922. Un bărbat din Biled (România) s-a căsătorit cu o tânără din Kikinda (Iugoslavia). După nuntă perechea călătorea spre Biled traversând granița prin stația de cale ferată din Jimbolia. În urma controlului vamal asupra lor nu s-a găsit nimic ilegal. Imediat ce trenul s-a pus în mișcare, soția i-a dat soțului un pachet. Gestul a fost observat de vameși. În pachet se aflau 18000 de dinari, sumă ce reprezenta o parte a zestrei femeii. După confiscarea banilor tinerii au fost duși la Kikinda și condamnați.[17]
Într-un asemenea context contrar dezvoltării, localitatea a pierdut importante piețe de desfacere, afectați fiind agricultorii, meșteșugarii, comercianții, industriașii, dar chiar și oamenii simpli ale căror familii se aflau dincolo de graniță.
Bibliografie: [1] Petri, Anton Peter; Hatzfeld zwischen 1918 und 1924; Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat, coordonator Anton Peter Petri; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Marquartstein, Editura Th. Breit Druck + Verlag GmbH, 1991, p. 242; [2] Idem; [3] Idem; [4] Van Dekker, Irene; Rote Dornen; Sersheim, Editura Hartmann Verlag, 2007; [5] Jung, Peter; Was Peter Jung 1934 über die Diebstähle der südslawischen Behörden in April 1924 zu berichten weiß; Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat, coordonator Anton Peter Petri; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Marquartstein, Editura Th. Breit Druck + Verlag GmbH, 1991, p. 245; [6] Idem; [7] Ibidem, pag. 248; [8] Am preluat Jimbolia; Primăvara; Sânnicolau Mare, anul 4, nr. 16, 20.04.1924; [9] Jung, Peter, Petri, Anton Peter; Eisenbahnverker; Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat, coordonator Anton Peter Petri; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Marquartstein, Editura Th. Breit Druck + Verlag GmbH, 1991, p. 642; [10] Ibidem, p. 641; [11] Schira, Josef; Feldbesitz in fremden Gemarkungen; Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat, coordonator Anton Peter Petri; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Marquartstein, Editura Th. Breit Druck + Verlag GmbH, 1991, p. 771; [12] Schira, Josef; Die Doppelbesitzer; Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat, coordonator Anton Peter Petri; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Marquartstein, Editura Th. Breit Druck + Verlag GmbH, 1991, p. 774; [13] Schira, Josef; Feldbesitz in fremden Gemarkungen; Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat, coordonator Anton Peter Petri; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Marquartstein, Editura Th. Breit Druck + Verlag GmbH, 1991, p. 771; [14] Schira, Josef; Die Doppelbesitzer; Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat, coordonator Anton Peter Petri; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Marquartstein, Editura Th. Breit Druck + Verlag GmbH, 1991, p. 774; [15] Schira, Josef; Feldbesitz in fremden Gemarkungen; Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat, coordonator Anton Peter Petri; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Marquartstein, Editura Th. Breit Druck + Verlag GmbH, 1991, p. 771; [16] Schira, Josef; Die Doppelbesitzer; Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat, coordonator Anton Peter Petri; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Marquartstein, Editura Th. Breit Druck + Verlag GmbH, 1991, p. 774; [17] Ein Hochzeitsreise mit Hindernissen; Marburger Zeitung; Maribor, nr. 265, 22.11.1922, p. 3;