Consemnări despre Cunoaștere în urma Întâlnirii colecționarilor

Parte a vastei colecții a profesorului Marius Mixich

A treia ediție a evenimentului Întâlnirea colecționarilor, organizat - sub titlu oficial - de Asociația Pro Educația, Cultura și Sportul Jimbolia, s-a desfășurat și anul acesta în contextul Zilelor Jimboliene. De fapt, în spatele acțiunii se află profesorii Marius Mixich și Tatiana Siminiuc, sprijiniți de Palatul Copiilor din Timișoara.

Obiectele expuse în cele peste 10 standuri personale au acoperit un interval temporal de mai bine de un secol. Păpuși, peretare, farfurii, jocuri, gravuri, telefoane și multe altele au creat împreună tot atâtea oglindiri ale cotidianului de altădată. Acum, în siajul vizitării expoziției, pot spune fără teama de a greși că în fața a sute de lucruri impregnate cândva cu experiența de viață a celor ce le-au utilizat nu poți să te simți decât mărunt: mic pentru că înțelegi trecerea timpului și impactul covârșitor asupra devenirii tale, mic pentru că te pune pe gânduri dependența de fiece bunuri materiale, mic în fața diversității celor de lângă tine.

Cum intenția mea este de a înșira câteva roade ale expoziției, presupun că ar trebui să domolesc ritmul gândurilor, tratându-le pe rând, cu răbdare de colecționar.

Una dintre observații este legată de felurimea membrilor unei comunități, înțeleasă prin varietatea obiectelor etalate. În cazul de față înțelept ar fi să parcurgem în sens invers logica proverbului „Câte bordeie atâtea obiceie”. Într-adevăr, „câte obiceiuri de a colecționa, tot atâtea persoane diferite, unice prin interes și cumul de trăsături. Formăm, prin urmare, o societate pestriță, în care ar trebui să primeze cumpătarea, înțeleasă ca echilibru între libertatea proprie și libertățile celorlalți. Împăcarea ambelor e, după cum se știe, nițel mai dificilă decât potrivirea obiectelor într-o expoziție. Iată, așadar, primul gând: evenimentul a evidențiat varietatea ca mijloc de a pendula între individualism și comunitate.

De fapt, aceeași nevralgie caracterizează și relația dintre generații, profund perturbată din cauza unui accentuat deficit de cunoaștere reciprocă. Suntem distanți față de ceea ce nu înțelegem și sfârșim, în lipsa oricărei (re)apropieri, în dezbinare terminală. Și totuși, ruptura intergenerațională nu trebuie înțeleasă ca un destin nenorocit, din care nu putem scăpa. Obiectele altor vremuri pot lesne mărturisi despre utilizatorii lor, relatând vrute și - mai ales - nevrute trăsături ale celor ce le-au stăpânit. Ceea ce scriu acum are un substrat real și se bazează pe un fapt petrecut la expoziția de colecții. Am fost bucuros să observ cum o reprezentantă a enigmaticei generații Z încerca să se înstăpânească asupra informațiilor despre gravuri și trecute telefoane mobile, împărtășite generos de Marius Mixich. Dorința tinerei de a ști rostul și mecanismele lucrurilor expirate tehnologic e o dovadă concretă a nevoii de a ne (re)cunoaște. Iată, așadar, al doilea gând: evenimentul a evidențiat o metodă de înnodare a legăturii între adulții de ieri, de azi și de mâine.

Dacă simpla acțiune de a ști ne pune în fața apropierii, înseamnă că - urmând același principiu - cunoașterea poate contribui covârșitor la unitatea unui grup, pentru că ea are lăudabila trăsătură de a propune celor implicați un nou spațiu al comunicării. Oricât de diferiți ar fi, expozanții au totuși în comun persistența în a colecționa. Imersarea continuă în sfera de interes va înmulți cunoștințele din domeniul ales. De exemplu, strângerea de gravuri va duce la dobândirea unor informații suplimentare, legate - să spunem - de tehnica de realizare. În același mod, stăruința în comunicare va duce la cunoaștere, de unde drumul poate fi relativ scurt până la conlucrare. De fapt, acesta este al treilea gând referitor la evenimentul de la Clubul Copiilor: oricât de diferiți am fi, pentru a înfăptui un grup unitar suntem obligați să persistăm în cooperare.

Deși s-ar putea vorbi mult în cheie simbolică despre expoziția de colecții, ar trebui să închei subliniind că Jimbolia nu e străină de gândurile exprimate aici. Bunăoară, în cartierul Futok decenii la rând au existat premisele dezbinării. Germani, maghiari, slovaci, sârbi, romi, ucraineni și români au viețuit pe străzile strâmte, în gospodării înghesuite, având fiecare propria modalitate de exprimare. Contextul pe care îl descriu poate fi liniștit asemănat cu aglomerarea și felurimea obiectelor expuse. Doar că ceea ce ar fi putut fi o catastrofă socială s-a transformat într-o valoare salvatoare, pornită prin cunoașterea limbii și a spiritului, iar cela ce cândva era departe a devenit treptat aproape.