In memoriam Walter Tendler

Walter Tendler

Astăzi, 4 mai, creștinii ortodocși și catolici îl sărbătoresc pe Florian, ocrotitorul pompierilor și simbol pentru orașul Jimbolia. Cele două ipostaze ale sfântului – de luptător împotriva focului și valoare patrimonială intrinsecă spațiului autohton – oferă, cred eu, contextul propice comemorării domnului Walter Tendler, el însuși pompier și purtător al unei iubiri nețărmurite față de Jimbolia.

Deși s-a stins anul acesta, în 11 ianuarie, nu îndrăznesc să-l privesc ca pe un ecou al trecutului, ci ca pe un priceput mânuitor al bunului-simț. Parcursul vieții sale demonstrează că un om este definit nu atât prin diploma obținută, cât prin fapte, alegeri și prin abnegația arătată unui crez. Mă întreb – mai mult pentru mine – de câți alți astfel de oameni beneficiază în prezent Jimbolia și dacă, bineînțeles, se bucură cu adevărat de ei. Dacă aș scrie că Walter Tendler s-a născut în 1939, a devenit lăcătuș, electrician și metrolog, și că în anii ‘80 avea acces în toate gospodăriile orașului pentru a citi contorul electric, v-aș recomanda chiar eu să abandonați textul acesta. Doar că, deși utile, aceste activități eminamente mundane relevă doar în parte definiția unei persoane.

Mărturisesc că nu l-am văzut niciodată pe Walter Tendler. L-am auzit doar în receptorul telefonului povestind cu aplomb despre Jimbolia lui. Toate convorbirile depășeau limita de o oră. Nu vorbea despre un tărâm al nostalgiei impostoare, care glorifică un lucru după criteriul vechimii, ci insista că adevărul istoric trebuie spus chiar dacă prețul dezvăluirii poate fi sfârșitul unei amiciții. Sunt convins că urmărirea veridicității cu persuasiune a jucat un rol important și în colosala realizare de a fi devotat fenomenului pompieristic timp de 70 de ani. A activat peste 3 decenii în cadrul formației din Jimbolia, din 1956-1957 și până în 1990, când a emigrat în Germania. De acolo, din noul Heimat, îmi trimitea prin poștă copii ale unor fotografii și documente pe care nu le văzusem niciodată până atunci, deși – îmi place să cred – sunt experimentat în arhivistica Jimboliei. 

Serviciul voluntar de astăzi datorează mult lui Walter Tendler. În 2025, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la înființarea formației, am scris un prim număr al revistei JimboBlog, dedicat pompierilor jimbolieni. La realizarea acestuia am colaborat intens cu domnul Tendler, unul dintre puținii cunoscători rafinați ai tehnicii utilizate în primii 50 de ani de existență ai formației locale. Pesemne că expertiza lui s-a alimentat dintr-un rezervor familial, căci într-una dintre convorbirile noastre – pe care am avut inspirația să o înregistrez – mi-a mărturisit că străbunicul, bunicul și fratele acestuia din urmă au fost, la rându-le, pompieri. Tatăl nu intră în această categorie, căci a căzut pe frontul celui de Al Doilea Război Mondial, iar mama sa a fost deportată. 

Aflați mai multe despre primul număr al revistei JimboBlog, dedicat Pompierilor, dând click AICI.

Ultima dată i-am telefonat după 1 ianuarie. Mi-a spus că nu se simte bine, o stare trădată și de slăbiciunea vocii. Cu toate că vorbea greu l-am simțit cum se luminează povestind despre Jimbolia. După câteva zile l-am sunat din nou. În locul lui a răspuns soția sa… am știut atunci, înainte să mi se confirme, că Walter Tendler a murit. Regret că nu am putut să mă rup mai mult din mâzga birocrației ca să am timp să-l asaltez cu întrebări. Astăzi mă confrunt cu multe nedumeriri istorice locale la care cred că doar el ar fi putut răspunde. Sper ca într-o zi să am oportunitatea de a privi cu satisfacție un portofoliu finalizat, care să cuprindă mărturiile sale și ale altor oameni dedicați acestui oraș ce se încăpățânează – în parte! – să rămână purtător al unor valori hristice. Până atunci transcriu o nostimă întâmplare petrecută la Comloșu Mic:

„La Comloșu Mic – un incendiu în care ardea o șiră de paie și la un moment dat iasă o flacără albastră. Când am întrebat șeful ce e: «A - zice - țuica arde!». A fost ascuns un butoi de țuică. Sunt amintiri astea…”

Informațiile biografice și postretul mi-au fost trimise de profesorul Josef Koch, președintele de onoare al HOG Hatzfeld, fiind primite de la familia Tendler.