Zöld csütörtök, adică joia verde, este o zi în care, copil fiind, primeam să mănânc spanac. Era o tradiție de netrecut, cu valoare de simbol, pe care aveam să-l înțeleg abia atunci când avea să se nască în mine dorul.
Joia aceasta pare a fi, de fiecare dată, o zi care îndrăznește să sfideze timpul. Parcă îl ceartă că în temporaritatea sa nu ne vorbește și despre veșnicie. Sau poate că dimpotrivă, noi suntem cei care nu avem ochi pentru ea? Oricum ar fi, această zi poartă în sine ceva deosebit: pare a fi liniște și totuși tumult.
În așteptarea învierii proprii, pomii și florile îndură vicisitudinile gerului tăios. Dar credința în renaștere nu le părăsește nici măcar pentru o fărâmă de timp. Răsplată lor o știm cu toții. Văzând aceasta, oamenii Futokului de odinioară se grăbeau să ia parte la această reîmprospătare atât de dorită. Curățau crengile de zvâcnirile răzvrătite împotriva adevărului, stricau insensibilitatea crustei ce acoperea pământul și îmbrăcau tulpinile în alb, ca să se asemene cu lumina făcliei ce nu poate fi pusă sub obroc.
Tot acest foșnet avea să se împlinească în liniștea zilei învierii, însă nu înainte de însușirea metanoiei. Ori tocmai în această zi de joi, când tumultul suferinței se întețește pentru învățătorul neînțeles, bătrânii au ales să se bucure de credința învierii urmând exemplul firii ascultătoare, împărtășindu-se din exemplul verdelui crud, neprihănit. Știau, bunăoară, că după înviere însetează spiritul obosit de morocăneala gri a iernii. De fapt, pedagogia acestei zile chiar aici stă: liniștea e deplină abia după freamăt și foșnet. Dincolo de acestea e Înviere!
#Zöld #csütörtök #zöldcsütörtökJimbolia #unarticolpezi #JimboBlog #sergiudema #Jimbolia #Hatzfeld Zsombolya #Înviere #joiaverde #Banat
