Mesajul expoziției „Cu toate țiglele pe casă”
Prelucrarea lutului implică o relație de conlucrare. Pământul se leapădă de tăria-i de caracter pentru a deveni maleabil în mâinile omului. Insul se frământă până reușește să clădească. Mai întâi se ițește o cărămidă uscată, arsă printre buruienile toropite. Apoi apare o carieră de exploatare a argilei, un circuit în care fiece persoană are un rol precis. Mai târziu se înfiripează mașinăriile care înlesnesc munca, iar ulterior imperiile clădite pe renumele obținut prin calitatea produselor. Pe lângă stratul superficial al reușitei, adâncimea relevă inevitabile încercări – bătălii pentru acțiuni, restrasarea graniței, războaie, crize economice. Din toate acestea se naște istoria unei comunități clădite între izbânzi și prăbușiri. Situațiile-limită, sudoarea ori deznădejdea n-au ocolit procesul, însă moștenirea pe care abia o mai zărim azi e cea care a creat temelia propice ca rădăcinile comunității să se dezvolte. Expoziția urmărește drumul industriei ceramice locale, creând punți de comunicare între contemporaneitate și trecut, pentru a ne aminti și a ne îndemna să rămânem „Cu toate țiglele pe casă” atunci când vine vorba de păstrarea memoriei și protejarea patrimoniului.
Primii pași în curtea Casei de Cultură stabilesc o legătură nemijlocită între vizitator și expoziție. Aici se naște imboldul de a afla poveștile muncitorilor ale căror veșminte mai poartă urme îndărătnice de pământ uscat. Cei care au aranjat nenumărate stive de cărămizi invită acum la un moment de repaus, menit să dezvăluie frânturi din istoria tradiției ceramice locale.
Imediat la intrarea în clădire, scările transformă urcușul într-o formă de descoperire. Traseul ajunge apoi în spațiul dedicat materiei de la care a început totul. Lutul extras de la diferite adâncimi, cel privit prin lentila microscopului și cel care dezvăluie, dincolo de textura sa obișnuită, urme ale altor timpuri, se întâlnesc într-un parcurs al lucrurilor care, deși par familiare, așteaptă să fie privite mai atent.
În clipa în care îndepărtăm praful așezat de rutină peste lucrurile din jur, începem să vedem mai limpede. Expoziția pornește tocmai de aici: de la o materie aparent banală, care ascunde istorii nebănuite. Astfel întâlnim isprava profesorului Karl-Hans Gross, omul care a privit Jimbolia în profunzime. Interesul său pentru oraș, dragostea purtată comunității și rigurozitatea cu care a observat și a păstrat urmele trecutului au făcut ca localitatea să aibă astăzi o moștenire impresionantă. Fără intervenția dascălului, multe obiecte paleontologice ar fi pierit în nepăsare. Însă munca de cercetare pe care a depus-o timp de mai bine de 20 de ani în carierele Fabricii Ceramica a făcut ca oasele de mamut să nu se piardă prin pământul răscolit, ci să primească atenția care să le facă să dăinuie.
Spațiul de extracție a lutului a adus în lumină semne ale unei lumi dispărute. Fragmentele salvate poartă în ele atât mărturia unui timp greu de cuprins, cât și a omului care a înțeles că asemenea descoperiri trebuie înlăturate din calea uitării. În apropierea lor, lada de arheologie prelungește gestul căutării. Pământul, pensula și dintele de mamut ascuns invită mâinile să atingă, să înțeleagă. Pentru câteva clipe, descoperirea se face prin joc, iar jocul capătă greutatea unei întâlniri cu trecutul.
Mirosul de ulei ars și cel de pământ reavăn urmăresc fiecare vizitator în parte pentru a aduce în prim-plan schimbările care au avut loc odată cu trecerea timpului: zona în care odinioară forfota industrială domina s-a transformat într-un peisaj redobândit de natură. Astăzi pare că aria lacurilor antropice – foste cariere de excavație – a fost dintotdeauna marcată de bogata floră și faună. Însă în spațiul pe care în prezent îl știm destinat recreerii, până nu demult se auzeau locomotivele „mucki”, motoarele baggerelor sau vocile împletite ale germanilor, maghiarilor și românilor care produceau materiale ceramice.
În acest peisaj, fabrica Bohn ocupă locul central. Longevivă și puternică, a stabilit cadența industriei ceramice locale vreme de peste un secol. În jurul ei au gravitat însă și alte nume, astăzi prea puțin cunoscute: Erste Hatzfelder Dampfziegelei, fabrica lui Josef Treiss, Hungaria-Dampfziegelei, Quint’sche Ziegelei, întreprinderea lui Josef Farkas, fabrica lui Johann Koch sau atelierul de olărit al lui Josef Leitheim.
Nicio fabrică n-ar fi putut funcționa fără „motorul” uman. Conducători, muncitori permanenți și cubicași au ținut în mișcare acest univers al lutului ars. Nume precum Stefan Bohn, Michael Bohn, Jakob Schaaf, Josef Treiss, Michael Undisz sau Jakob Muschong sunt legate de soarta industriei locale. Totuși, dincolo de muncă, în jurul fabricilor s-a format și o viață socială proprie: ștranduri, terenuri de sport, echipe de fotbal, spectacole, muzică și locuri de întâlnire.
Toate aceste portrete ale întreprinderilor sau indivizilor au misiunea de a ne pune față în față cu un trecut care s-a stins, dar a cărui forță vitală mai pâlpâie prin patrimoniul care s-a păstrat ori a supraviețuit. Dacă treptele intrării în expoziție ne oferă perspectiva evoluției, cele care unesc prima sală cu parterul reprezintă momentele de cumpănă, greutățile. De aceea, edificiile care exprimă tacit grandoarea fabricilor – Catedrala Mitropolitană „Sfinții Trei Ierarhi” din Timișoara și Biserica Romano-Catolică „Sfântul Arhanghel Mihail” din cartierul Futok – cheamă spre Calea ce trebuie urmată pe verticală.
De-a lungul traseului, rafturile de uscătorie reiau structura scheletului de lemn folosit odinioară la zvântarea țiglelor. Acestea însoțesc întreaga experiență expozițională, construind treptat imaginea de ansamblu a istoriei prelucrării lutului. La parter, itinerarul conduce spre încăperea ce recreează cuptorul, în interiorul căruia focul este forța care desăvârșește materia. Țigla și cărămida capătă rezistență prin ardere, iar vizitatorul începe să perceapă mai limpede însemnătatea etapelor de producție, căci fiecare dintre ele e importantă în contextul materialelor ce au fost dintru început făcute să dăinuie.
Cu toate acestea, trăinicia lor nu mai ține de procesul de fabricație și de materia primă folosită, ci de voința fiecăruia de a salva patrimoniul care încă mai spune povești despre comunitatea și regiunea în care trăim. Așadar, foaierul principal evidențiază produsul rezultat în urma efortului depus de mii de oameni care au lucrat de-a lungul vremii la întreprinderile ceramice. Întâlnim rezultatul muncii brute – metrul cub de pământ pe care un cubicaș trebuia să-l excaveze manual. Apoi putem observa stadiile unei cărămizi: lut de sine stătător, argila devenită văiugă și, mai târziu, cărămida arsă. Țigle, olane, coame, luminatoare, materiale glazurate, cahle de teracotă, obiecte decorative, șmelțuri. Unde au fost toate acestea înainte de a-și găsi loc într-o expoziție? Unele au fost păstrate precum niște obiecte prețioase. Altele culese din stive ale lipsei de interes.
Elementul central al spațiului este piramida răsturnată ce pornește din tavan și tinde spre a comunica mormanului de argilă așezat paralel pe podea ca să arate că trecerea nu se face doar dinspre lut spre produs finit, ci poate funcționa și în sens invers, alegându-se doar praful de bunurile ce s-au transformat din utilitare în patrimoniale.
În sala de spectacole, vocea regretatului Francisc Jung evocă amintiri ale unui trecut care în curând nu va mai putea fi vizibil nici măcar prin ruine. Totuși, lutul are însușirea de a capta în sine mai mult decât amprentele celor care l-au modelat. Argila reține urmele unei comunități întregi. În fiecare cărămidă se ascunde o carieră de pământ, un cuptor încins, un muncitor, un industriaș, o casă. Nu ne rămâne decât să privim cu mai multă luare-aminte atunci când un leu din vârful acoperișului ne cheamă să-i admirăm calitățile de străjer. Și-apoi să devenim noi înșine paznici ai moștenirii care ne învață atât de multe despre cine suntem.
„Cu toate țiglele pe casă” propune o călătorie prin straturi succesive ale memoriei. Uneori vom urmări drumul unei cărămizi, alteori destinul unui industriaș sau transformarea unui peisaj industrial într-unul natural. Fiecare obiect, fotografie ori document reprezintă o piesă dintr-un puzzle în care patrimoniul industrial devine patrimoniu uman. Vom reuși să le ascultăm poveștile?
Evenimentul s-a născut dintr-o idee creionată de muzeograful Cristina Dema și managerul cultural Sergiu Dema, expoziția fiind curatoriată de cei doi alături de artistul vizual Theophil Soltesz. Ulterior s-a materializat printr-un efort comun. GAL Banat-Vest și Asociația Tinerilor din Jimbolia au transformat conceptul într-un proiect posibil, angajându-se să realizeze partea fără de care o asemenea construcție rămâne doar pe hârtie: scrierea proiectului, obținerea finanțării, achizițiile și toate etapele care susțin, din umbră, apariția unei expoziții. Finanțarea este asigurată de Primăria și Consiliul Local Jimbolia.
În jurul acestei idei s-au adunat și 24 de voluntari sosiți la Jimbolia prin Corpul European de Solidaritate, în cadrul proiectului 2025-1-RO01-ESC51-VTJ-000346288, implementat de GAL Banat-Vest. Tineri din Franța, Georgia, Italia, Republica Moldova, Lituania, România, Suedia, Spania și Turcia au lucrat cu documente, obiecte, lemn, lut și memorie. Au cercetat arhive, au pregătit bunuri pentru expunere, au construit instalații, au documentat fragmente ale colecției și au făcut văiugă, apropiindu-se direct de materia din care pornește întreaga poveste. Prin munca lor, tradiția prelucrării pământului a ieșit din conul de umbră al trecutului așezându-se în actualitatea ce se încăpățânează să nu dea uitării nici meșteșugul, nici istoria.
Comentarii