Ludwig Diel și expoziția ClarObscur, făcută la peste un secol de la primele sale fotografii
Scriem constant pagini ale devenirii noastre fără să ne folosim de cuvinte. Privirea. Gesturile. Gândurile. Vorbele. Atitudinea. Toate oglindesc ceea ce suntem. Totuși, pentru a statornici un moment uneori folosim altă exprimare. Alegem grafia cu lumină pentru a fixa în neatârnarea temporală o anumită clipă. În acest context, întunericul are un loc precis – creează umbrele atât de necesare pentru evidențierea contrastului dătător de contururi. În obscuritate, percepem mediul doar pe bâjbâite, însă negura poate deveni edificatoare, cel puțin în cazul revelării imaginilor. „ClarObscur” este o expoziție care propune o reflecție asupra percepției și însemnătății fotografiei: ce menire aveau imaginile în urmă cu un secol și cum ne raportăm la ele azi, când putem produce sute de cadre cu telefoanele mobile?
Fotografia este legată indisolubil de scrierea cu lumină, după cum confirmă însăși etimologia lexemului. Însă pentru ca aceasta să poată deveni vizibilă are nevoie de un suport în care să poată lua formă. Ce se întâmplă atunci când lumina devine capabilă să-și lase amprenta? În camera obscură – spațiul întunecat în care razele pătrund printr-o deschidere îngustă – se formează imaginea. Este un semn material al luminii ce a străpuns întunericul și a proiectat pe o suprafață ceea ce se afla dincolo de deschidere. În 1839, dagherotipia transforma acest principiu optic într-un procedeu capabil să fixeze și să reproducă realitatea – fie ea un obiect sau o scenă. O placă de cupru, acoperită cu un strat de argint devenit fotosensibil, expusă în camera obscură a aparatului, păstra urma solară care o traversase. Rezultatul devine astfel statornicirea unei întâlniri dintre lumină și o împreujurare anume.
Un salt temporal ne aduce în preajma Primului Război Mondial, când îl întâlnim pe Ludwig Diel, medic și fotograf amator, care a surprins pe clișee de sticlă instantanee ale vieții. Aceste obiecte atât de fragile încă păstrează cu dârzenie capturile lui Diel. Cu alte cuvinte, în prezent avem acces la urmele materiale ale unor scene care au fost văzute de Ludwig acum mai bine de un veac. Între privire și obiectul din fața acesteia există un intermediar menit să intercepteze fidel clipa: aparatul de fotografiat. Nu se cunoaște tipul instrumentului folosit de Diel, dar pentru a ilustra modul de lucru, „ClarObscur” a pus în fața publicului un aparat de fotografiat Görlitz, care datează din perioada interbelică. Obiectul păstrează în structura sa principiul care a făcut posibilă surprinderea acelor momente: lumina pătrunde prin obiectiv, iar imaginea este proiectată pe suportul fotosensibil. Privindu-l astăzi, aparatul devine joncțiunea între ceea ce știm despre fotografia de acum un secol și experiența concretă a producerii unei imagini. În cadrul evenimentului, el transcende stadiul unui bun patrimonial, redobândindu-și rostul inițial prin atelierul susținut de artistul vizual Theophil Soltesz.
Pentru a așeza imaginile din expoziție într-un context e necesar să revelăm câteva detalii despre Ludwig Diel. Născut în anul 1888 la Jimbolia, fiu al lui Karl Diel, importantă figură a chirurgiei regionale, Ludwig a studiat la Budapesta, în 1913 obținând titlul de doctor în medicină. Între 1914 și 1921, a lucrat la Budapesta și Innsbruck, unde a făcut mai multe stagii de specializare. Întors la Jimbolia, a muncit la spitalul din localitate împreună cu tatăl său. În 1924 s-a mutat la Timișoara, unde a înființat Sanatoriul Bănățean, actualmente Clinica de Obstetrică-Ginecologie de pe strada Odobescu. Biografia sa este conturată în jurul medicinei. Totuși, perspectiva asupra căreia vom zăbovi este cea de fotograf. Clișeele de sticlă păstrate în patrimoniul Casei Memoriale „Dr. Karl Diel” – spațiu muzeal înființat în anul 2000 de prof. univ. dr. Pia Brînzeu, nepoata medicului Ludwig Diel – îl prezintă pe Ludwig ca pe un om care, în afara profesiei, a privit și a fixat momentele prin intermediul aparatului fotografic.
O fotografie ne permite să pășim în lumea cuiva. Observându-le pe cele făcute de Ludwig Diel, nu mai este nevoie să ne imaginăm cum arăta viața unui burghez la începutul secolului al XX-lea. Atmosfera vremii respective devine tangibilă. Fiecare clișeu ne pune față în față cu felul în care Diel a privit evenimentele și persoanele din jurul său. Printre instantaneele păstrate se află portrete, peisaje, scene din viața cotidiană, imagini surprinse în timpul războiului, cadre din spațiul medical. Alături de chipuri și locuri apar gesturi, obiecte și situații care recompun fragmente ale unei lumi pe care altfel o cunoaștem doar din narațiuni. Unele fotografii documentează, altele par să păstreze mai degrabă amintiri intime. Împreună, ele alcătuiesc o perspectivă asupra epocii, filtrată prin ceea ce Ludwig Diel a ales să privească și să fotografieze. Ce îl determina să pună aparatul în funcțiune? Ce considera suficient de important pentru a fi păstrat? Ce scene a ales și ce a rămas în afara cadrului?
Întrebările rămân fără un răspuns direct, dar fotografiile expuse pot fi socotite drept indicii. Un aparat nu înregistrează tot ceea ce se află în fața lui. Cineva îl așază într-un anumit loc, alege momentul, direcția privirii și ceea ce merită păstrat. Ceea ce ajunge pe clișeul de sticlă este, prin urmare, rezultatul unei alegeri. Prezentul ne oferă o modalitate mult mai facilă de a surprinde clipele – telefonul mobil prin intermediul căruia actul fotografierii devine instant. Fotografia a devenit o practică cotidiană, integrată în gesturi aproape ca un automatism. Or, întrebarea care se desprinde din această democratizare are în vedere însemnătatea pe care o oferim fiecărui cadru.
Raportul dintre ceea ce fotografiem și ceea ce păstrăm devine astfel foarte important. În urmă cu un secol, fotografia presupunea o anumită materialitate și o limitare a numărului de instantanee. Astăzi, imaginile se stochează în telefoane și, într-o oarecare măsură, sunt degrevate din memoria umană. Chiar dacă dorința de a păstra anumite întâmplări a rămas constantă de-a lungul timpului, s-a schimbat felul în care relaționăm cu imaginile pe care le realizăm. Expoziția „ClarObscur”, curatoriată de Cristina Dema (muzeograf) și Theophil Soltesz (artist vizual), aduce în atenție dualitatea lumină-umbră pentru a ne face conștienți că fiecare fotografie poate fi un joc al punerii sub obroc sau al devoalării.
Evenimentul – curatoriat de Cristina Dema, muzeograf, și Theophil Soltesz, artist plastic – a fost organizat de Galleria 28 și Muzeul Presei „Sever Bocu”, în parteneriat cu Atelierul Non-Formal de Planificare Spațială și Key Light Studio.
Comentarii