Gânduri în siajul Deportării în Bărăgan
- Sergiu Dema
- 15 iun.
- 5 min de citit
În glorioasa ei suficiență, societatea prezentului omite să privească cu atenție la experiența generată într-un trecut deloc îndepărtat. Pesemne că mirajul bunăstării e atât de seducător încât suntem convinși că stilul nostru de viață este inalterabil. Însă nu întotdeauna starea de fapt este cea pe care ne-o imaginăm noi. De aceea, reamintirea deportării în Bărăgan este deopotrivă un act de păstrare a memoriei, cât și un gest de igienă morală. Încep, așadar, printr-o scurtă contextualizare:
Sub pretextul conflictului dintre Stalin și Tito, zeci de mii de locuitori ai zonei de frontieră au fost dezrădăcinați brutal și strămutați în sud-estul României. Dacă deportarea în URSS, petrecută în ianuarie 1945, a vizat strict etnia germană, surghiunul în Bărăgan a cuprins o paletă etnică vastă. Animați de avântul naționalizării proprietății private, comuniștii au semănat segregare socială folosind în mod peiorativ cuvântul «chiabur» pentru a desemna cetățeanul autonom, ce trebuia numaidecât supus regimului. Imaginea vagoanelor de vite pregătite în gări rămâne până astăzi simbolul suprem al supliciului administrat legal, printr-o hâdă politică de stat. Strămutați în vasta pustietate a Bărăganului și deținuți sub cerul liber, deportații au încercat să supraviețuiască în ciuda cerbiciei comuniste și a capriciilor naturii. Bumbăcari, Dropia sau Olaru sunt doar câteva dintre satele pe care le-au construit forțat și rudimentar, îndeplinind viziunea tiranică a celor ce se pretindeau înainte-mergătorii progresului.
Am socotit că pogorârea în actualitate a unei memorii a suferinței s-ar potrivi chiar în pridvorul Rusaliilor, pentru că surghiunul s-a petrecut în contextul aceleiași sărbători creștine. Prin urmare, evenimentul nostru – intitulat «Deportarea în Bărăgan» – s‐a desfășurat vineri, 29 mai 2026, seara, de la ora 10. Conceptul expunerii s-a bazat pe câteva simboluri pe care le voi menționa frugal.
Se cuvine mai întâi să amintesc intenția de a evidenția violența imprevizibilului. În trecut, deportații nu au știut destinația finală, trăind pulsații intense de spaimă, alimentate de gândul că ar putea fi trimiși în terifianta Siberie. Imposibilitatea sondării viitorului apropiat a însemnat o primă lovitură cu efect năucitor. Cine ar fi putut rămâne impasibil în fața necunoscutului amplificat de arestările începute noaptea, la ora 1?! Noi, „administratorii prezentului”, ar trebui să înțelegem cel mai bine importanța certitudinii și a planificării, darurile unei societăți ancorate în lege și moralitate. Din acest motiv am ales ca întregul eveniment să se desfășoare sub vălul întunericului, luminat pe alocuri prin informație și trăire sufletească.
Expoziția a cuprins circa 20 de imagini surprinse în Bărăgan sau în momentul arestării. Deși redarea fotografică a celor întâmplate este un atu pentru păstrarea memoriei, imaginea în sine reprezintă o oglindire a acestora și, prin urmare, reflectă doar în parte experiența propriu-zisă și trăirile legate de ea. Pentru a umple măcar tangențial acest deficit am ales să mărim fotografiile istorice imprimându-le pe coli de hârtie de 1,6 pe 1,1 metri. Prin această opțiune nu am căutat să augmentăm supliciul, ci să îi propunem vizitatorului frânturi ale unei realități în care suferința a fost mult mai mare decât o poate exprima o imagine. Amploarea răului și densitatea covârșitoare a victimelor au fost reflectate prin fâșii de hârtie late de 1 metru, pe care au fost notate numele tuturor celor 1006 jimbolieni deportați în Bărăgan. Eșecurile și realizările omenirii tind să fie diminutivate atunci când sunt tratate ca un conglomerat. Cercetarea superficială a unui moment istoric va eșua într-o mare nedreptate dacă nu se va ține cont de experiența individului. Înșiruirea nominală a celor 1006 a avut menirea de a sublinia că surghiunul a provocat cel puțin tot atâtea tragedii personale. În plus, listele „rușinii” – întocmite în 1951 după criteriul urii – trebuie să fie permanent actualizate în spiritul iubirii de aproape. În total, numele deportaților jimbolieni au alcătuit o fâșie lungă de circa 100 de metri pe care am așezat-o între două șine de cale ferată, exact în locul din care au plecat trenurile dislocării. Victimile înșirate pe acest pomelnic infinit au fost flancate de lumânări așezate de oaspeți pe liniile livide ale strămutării. Liniștea nopții, sfâșiată de discordanța provocată odinioară de angoasă și jale, a fost întărită în noaptea evenimentului prin armonizarea vocilor și trăirilor participanților la tur atunci când a venit momentul rostirii rugăciunii Tatăl nostru.
Criteriul mărturiei directe așază inclusiv izvoarele documentare în categoria simbolului. Fotografiile au fost preluate din volumul lui Wilhelm Weber, Und über uns der blaue endlose Himmel, apărut la München în 1998, prin îngrijirea Landsmannschaft der Banater Schwaben. Multe informații au fost culese din colecțiile organizației Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld. Acestea dimpreună cu mărturiile personale sunt vehiculele dăinuirii experienței înregistrate în perioada 1951-1956. Sunt profund recunoscător soților Franz și Elisabeth Jakobi din Periam pentru curajul împărtășirii celor trăite. Mărturia lor este importantă tocmai pentru că este așezată în slujba Adevărului. De la ei am aflat, de pildă, despre atrocități ale inamicilor, dar și despre gesturi de omenie săvârșite de unii dintre rușii veniți, în toamna anului 1944, cu armata sovietică.
Dacă simbolistica gării atenționează asupra unui recurent pericol al nestatorniciei, celălalt loc ales pentru dezbaterea problemei deportării a fost sediul Asociației „Nomad AKtiv”, o defunctă școală funcțională circa un veac și aflată în proces de resuscitare spirituală. În lipsa unei educații adecvate, omul – asemenea autorilor deportării – va ajunge să aibă atrofiată aplecarea înspre ajutorarea aproapelui. Cel nearmonizat cu valori esențiale precum adevărul, frumosul, dreptatea și dragostea – zice Platon undeva în Republica – va urî cuvântul și arta și, ca să convingă pe cineva, nu se va folosi de ele, ci de forță și sălbăticie față de toate, precum o fiară, trăind în neștiință, strâmbătate, lipsă de ritm și de har. Pentru a evita, pe cât posibil, un asemenea parcurs al devenirii personale ar trebui să ne ghidăm conduita în concordanță cu experiențele de viață ale înaintașilor și să ne înscriem în procese prelungi de împreună-lucrare a binelui.
Efortul evidențierii tragediei din 1951 a debutat, de fapt, în prima jumătate a zilei. Liceul Tehnologic Jimbolia a desfășurat o vânătoare de comori croită în jurul câtorva monumente și clădiri semnificative ale Jimboliei. Misiunea tinerilor implicați a fost de a descifra, prin probe de creativitate și documentare, straturile memoriei colective legate de deportarea în Bărăgan. Astfel, tinerii au avut posibilitatea de a înțelege drama surghiuniților ca pe o experiență concretă, integrată în spațiul pe care îl locuiesc. În crearea probelor am mizat pe un echilibru între informație și sentiment, considerând că procesul cunoașterii trebuie să fie însoțit de emoție. Împărtășite în doze moderate, cele două contribuie la îndeplinirea unui îndrăzneț deziderat după cum amintește și Andrei Pleșu în Minima moralia: Lacrima are puterea să topească abuzul oricărei solidificări.
Evenimentul din 29 mai nu ar fi fost posibil fără conlucrare. Au participat Tiberiu Sarafolean, președintele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, precum și vicepreședintele acesteia, Milan Unceanschi; Erwin Țigla, președintele Forumului Democrat al Germanilor din România, filiala Caraș-Severin; Sergiu Soica, directorul Casei de Cultură a Orașului Sânnicolau Mare; Romina Soica, coordonatoarea Televiziunii Sânnicolau Mare. Intervențiile invitaților au pus în discuție deopotrivă contextul deportării, precum și trăiri personale. În realizarea evenimentului s-au implicat Muzeul Presei „Sever Bocu”, Asociația „Nomad AKtiv”, Asociația „Colț de Banat”, Primăria și Consiliul Local Jimbolia. La vernisaj au participat circa 80 de persoane.
Comentarii