Iată gândurile scriitoarei Doina Uricariu despre autorul volumului Smerenie, jimbolianul Herbert-Werner Mühlroth: DOINA URICARIU: JURNAL AMERICAN, 11 IULIE 2017
Despre Herbert-Werner Mühlroth şi volumul său Smerenie, publicat în 2017 la Editura Limes
Am primit ultimul volum de poezii publicat de scriitorul Herbert Werner Mühlroth, la editura Limes, în limba română. Cu excepția poeziei Amintire, scrisă de autor direct în limba română, toate poeziile din volumul Smerenie au fost scrise în limba germană, iar traducerea lor a fost făcută de poetul echinoxist Ioan Milea, care semnează și un cuvânt înainte, introducând cititorul în universul liric esențializat precum un haiku al acestui poet străin de verbozitatea prozei ce inundă poezia generației lui. Cuvântul înainte schițează precis dimensiunile unei creații semnificative, alături de informațiile cuprinse în Nota bibliografică.
Stabilit în Germania, după plecarea lui dramatică din Banatul care a dat atâți scriitori României de limbă română, germană sau maghiară, Herbert-Werner Mühlroth reprezintă o voce absolut singulară și la început însingurată a literaturii create de scriitorii de limbă germană născuți în România. Structura lui introvertită și generozitatea cu care s-a dăruit proiectelor celorlalți și unui mod de a trăi fără compromisuri nu l-au împins să urce rapid pe scena vizibilității imediate, pe care au urcat confrații lui de generație. O sobrietate germanică și lipsa de interes pentru pitorescul și carnavalescul vremurilor apropie poezia lui de Elegiile duineze, Cartea orelor, Scrisorile către un tânăr poet ori Sonetele către Orfeu. Volumul Smerenie pecetluiește aceste afinități nu doar prin versurile din Omagiu vechiului meu prieten Rainer Maria, pe care le citesc ca un dialog cu versurile despre frumusețe și teroare sau ceea ce este groaznic/îngrozitor. Rilke scria în Elegiile duineze că frumusețea este începutul groaznicului, terorii, îngrozitorului și că fiecare înger singur este înspăimântător. Iată poemul scris de Herbert Werner Mühlroth ca o împărtășire a aceluiași gând: „Frumusețea/ și groaznicul/din spatele ei// incredibil de frumos/ Frumosul// incredibil de groaznic/ Groaznicul// și cu cât mai incredibil/ că frumosul/ e începutul groaznicului// şi frumusețea dăinuie/ pe când groaznicul lucrează.”
Spiritul poeziei este unul reflexiv-interogativ, în tonul rilkean sau al expresionismului lui Paul Celan, fără să fie vorba de pastișă, ci de o despodobire de pitoresc și de retorică. Descopăr în volumul Smerenie un refuz al intruziuni și grația rară a unei discreții, vocația surdinei și solilocviului, o austeritate și o protecție a liniștii și granițelor celuilalt care-l făceau pe Rilke să vorbească despre iubirea care constă în două singurătății care se protejează și se mărginesc una de alta și își dau binețe.
Am citit poemele din volumul Smerenie gândindu-mă la faptul că ele s-au scris nu doar cu cuvinte, ci cu mute cuvinte, ca autorul lor să rămână în tăcere: „ca să rămân în tăcere/ scriu doar câteva/ cuvinte mute// și totuși tăcerea/îmi scapă// chiar și cuvintele tăcute/ispitesc.” (Ispită). Această poezie în recul față de cuvinte mă duce cu gândul la paginile de Jurnal și la romanul Omul fără însușiri de Robert Musil. Sau îmi amintește de proza arsă până la cenușa semnificațiilor scrisă de scriitorul disident Reiner Kunze în volumul Die wunderbaren Jahre, tradus de Herbert Werner Mühlroth sub titlul Anii cei minunați, o carte pe care am publicat-o la grupul meu de edituri Universalia.
Cu studii temeinice de filologie și filosofie care s-au materializat într-o ediție de referință, în patru volume, a operei lui A.N. Caciuperi, publicată în România și destinată comunităților aromâne de pretutindeni, Herbert Werner Mühlroth a dovedit pregătirea lui filologică de cercetător și specialist care-l califica, pe drept, pentru o poziție universitară, în spațiul limbilor romanice. Această vocație universitară, nematerializată, din păcate, e întărită de ucenicia prietenia și colaborarea care l-a legat, atâția ani, de profesorul, criticul și scriitorul Ovid S. Crohmălniceanu, o relație modelatoare și aproape filială, dacă privim bogăția ei umană și reverberațiile ei emoționale din remarcabilul poem Ecoul, sau din poemul Croh, scris ca o pomenire-litanie, ambele cuprinse în acest volum, și poate că și în poemul Amintire, în câteva versuri. I-aș putea adăuga prietenia ce l-a legat de Sami Damian, sau de Ilina Gregori și studiile ei dedicate lui Emil Cioran.
A fost la curent cu procesul de revizuire al lucrării monumentale dedicate de Profesorul Ov. S. Crohmălniceanu Literaturii române între cele două războaie și cu scrierea unei cărți de referință despre Cercul literar de la Sibiu, volum semnat împreună cu Profesorul Klaus Heitmann de la Universitatea din Heidelberg. Heitmann și-a retras numele, la o viitoare ediție, considerând contribuția lui în scrierea acestei cărți cvasi-inexistentă, ceea ce ar fi declarat de altfel, la moartea profesorului Crohmălniceanu.
Sau prietenia cu Ilina Gregori căreia i-am editat, în 1996, o carte admirabilă, „Singura literatură esențială”: Povestirea fantastică. Balzac. Villiers de l’Isle Adam. Pierre de Mandiargues, la editura mea DU Style, și interesul acordat cercetărilor ei care au condus la scrierea cărții Cioran. Sugestii pentru o biografie imposibilă.
Având un orizont european și rădăcini românești într-o comunitate plurilingvă, experiența granițelor și curajul de a ieși din ghetoul comunist, Herbert-Werner Mühlroth își apropie poemele de sintaxa proverbelor, de pilde și stanțe-sentințe, fără grandilocvența eroicului de bravadă sau a tribunilor conjuncturali. Poeziile din acest volum forjează înlăuntrul neprețuit al ființei și existenței umane, conștiința de sine, esența văzutelor, trecută prin suflet și gând. Și în toate poemele regăsesc această cale dinspre realitate și rădăcinile ei, fie acestea patria, iubirea, limbajul, răul și binele, întunericul sau lumina, înălțarea sau căderea, moartea și Învierea. Iar drumul spre rădăcini este o Liniștire, precum în acest frumos poem în care „dorul e o moară/ ce preface făina în grâu”: Să afli un loc/ în care liniștea/ revine pentru un timp// ceasuri în care dorul/ e o moară/ ce preface făina în grâu.”
Citesc și recitesc Căutare, Ispită, Rece, Recviem, E timpul, Răscruce, Scamatorie, Din cetele îngerilor, Noapte cântătoare, Semn, Acolo afară și poemul Smerenie, o poezie antologică, ce-și repetă adagio-ul „Totul e-n tine”, definind puterea prin smerenie și oferind cititorului un remarcabil portret al autorului acestui volum și o veritabilă definiție a artei lui poetice. Mai sunt și alte poeme ce pot fi citite ca arte poetice, după cum sunt și poeme ale iubirii ce răzbat prin „tăcerea asurzitoare” despre care scria marele Emil Botta. E poemul Urme dedicat lui Gudrun, de o rară frumusețe, sau poemele Vinerea Mare și Amin, sau Oază de umbră sau Oglinda nopții. Sau Patrie.
Ascultându-și limba lăuntrică și nu pe aceea exterioară, gureșă, locvace, seducătoare, poetul aude o muzică, eliberată de petreceri și sărbători campestre, asemeni celor tutelate de acordeonul bănățean căruia îi dedică un poem despre muzica ascultată pentru ea însăși.
Există în acest volum al reculegerilor în sine toate darurile scrisului și firii poetului și prozatorului Herbert-Werner Mühlroth. Deloc interesat de idoli și oportunități, Herbert-Werner Mühlroth reprezintă în poezia celor ce s-au născut în România, indiferent de limba în care se exprimă, un târâm incontestabil al poeziei și omeniei, al veșniciei în marea trecere. Cu un umor și o undă de exasperare, poetul declară: Nu vreau să mai spăl niciun elefant. Citiți atent acest poem plin de tâlcuri, cum e întregul volum în care a fost cuprins. Cred că e timpul ca literatura lui Herbert-Werner Mühlroth să intre în istoriile literaturii contemporane. Cărora le-am adăuga un scriitor, un excepțional traducător al poeziei, dovadă versiunea în limba germană a volumului meu Institutul inimii. Un profesionist al edițiilor filologice, un memorialist. Și nu, în ultimul rând, un caracter.
*Text publicat cu acceptul domnului Herbert-Werner Mühlroth și a doamnei Doina Uricariu.
