De la emfaza barocă, la rigurozitatea Art Deco. Însemnări pe marginea expoziției dedicate arhitectului Michael Wolf găzduită de MNArT

Sergiu Dema
acum 8 ore
5 min de citit

Afișul evenimentului Michael Wolf, între Art Deco și modernism — Afișul evenimentului *Michael Wolf, între Art Deco și modernism*

De curând, la Muzeul Național de Artă din Timișoara, a avut loc deschiderea expoziției Michael Wolf, între Art Deco și modernism, disponibilă publicului până în 1 martie 2026. Conform organizatorilor, evenimentul este dedicat unuia dintre cei mai importanți arhitecți bănățeni din perioada interbelică, statut pe care Michael Wolf și l-a câștigat datorită curajului de a crea influențat de Art Deco într-o regiune cu o bogată moștenire barocă. Am participat la acțiune din convingere față de relevanța subiectului și din prețuire pentru doi coordonatori ai acestui proiect, arhitecții Ștefana Bădescu și Casian Avram. Voi face, așadar, câteva însemnări subiective în siajul vernisajului, bazându-mi observațiile pe veșnica tensiune dintre vechi și nou.

Barocul exuberant vs. rigoarea Art Deco

Problema cere mai întâi o succintă înstăpânire asupra câtorva caracteristici ale celor două stiluri arhitecturale. Barocul a dominat multă vreme construcțiile din Banat. Bunăoară, la Jimbolia încă dăinuie o casă din 1833 înfrumusețată printr-un fronton cu evidente elemente specifice. În arhitectura orașelor mici, decorațiunile acestui curent au persistat chiar și în plină epocă Art Nouveau. Contururi elaborate, ghirlande sau ornamentații fitomorfe au fost utilizate pentru a exprima opulență și grandoare. Barocul este plin de lirism și emfază, în timp ce Art Deco elogiază rigurozitatea austeră, preferând un minim decorativ, asamblat deseori prin linii drepte, verticale și orizontale, încheiate între ele prin joncțiuni dreptunghice. Stilul pare să propună un raționament rece, opus manierismului secolului al XIX-lea.

Arhitectura și cunoașterea transcendentală

În ciuda acestor evidente deosebiri, îndrăznesc să afirm că cele două curente arhitectonice au în comun puncte esențiale, care le fac mai degrabă concentrice decât diametral opuse. Pledez în favoarea acestei opinii înarmat cu o serie de argumente, valabile doar dacă se acceptă că arhitectura nu este doar știință, ci și artă, fiind poziționată la intersecția dintre rigoare tehnică și creativitate. În lucrarea Călătorie în lumea formelor Andrei Pleșu^[1] observă că arta nu este o simplă formă de agrement, ci o metodă de cunoaștere. Structura construcțiilor și fațadele acestora n-ar trebui, așadar, văzute ca mofturi ale celui ce le-a conceput și nici doar ca răspunsuri la anumite probleme de funcționalitate. Ele sunt rodul contemplării și al încercării de a detensiona starea de nerezolvare, de neajuns spiritual, în care se găsește omul.

În Republica lui Platon, Socrate propune un gând care demonstrează că arta este, într-adevăr, o metodă de cunoaștere. Filosoful amintește^[2] că cel ce iubește să vadă imagini frumoase de cele mai multe ori nu poate observa clar frumosul însuși, delimitând prin aceasta frumusețea arhetipală de atributele frumoase ale obiectelor sau - de ce nu? - ale clădirilor: „căci, dacă cineva, dând capul pe spate și văzând pe plafon câteva picturi frumoase, ar învăța ceva, e probabil […] că el a privit nu cu ochii, ci cu mintea. [...] Căci nu pot să cred că determină sufletul să privească în sus altă învățătură decât cea care s-ar referi la ceea-ce-este și la ceea ce nu e vizibil”.^[3] Arhitectul iscusit și conștient de măreția chemării sale va contribui prin propriile-i creații la o misiune transcendentală, de împreună găsire a ceea-ce-este perpetuu just, adevărat, bun și frumos, nesuferind vreodată nicio știrbire a acestor atribute.

Geometria în slujba formei

Căutarea la care mă refer se poate face și prin cele două abordări dezbătute aici. Nu voi insista asupra barocului, amintind doar că intenția acestui curent este de a captura frumusețea esențială prin emoție febrilă și surplus. De partea cealaltă, Art Deco încearcă același deziderat printr-o abordare oarecum antinomică, apelând la impasibila geometrie. Frumosul poate exista și în registru formal, sărac în excese? Sigur că da. Pentru Platon, geometria este importantă^[4] deoarece propune urmărirea binelui arhetipal prin acuratețe, disciplină, rigurozitate: „Ea reprezintă, deci, preavrednic bărbat, un mijloc de a trage sufletul spre adevăr și de a pregăti inteligența filosofului să îndrepte în sus facultățile pe care, în chip nepotrivit, le îndreptăm în jos”.^[5] Frumusețea și binele, așadar, nu sunt mărturisite doar de gablonțurile baroce, ci și de tehnicitatea Art Decoului, pusă în slujba formei - care nu oferă o definiție precisă a frumosului, ci nuanțe ale acestuia. Mesajul transcendental poate fi uneori mai bine observat într-un mediu purificat de bogăția ornamentului prin simplitate geometrică și raționament riguros.

Totuși, imersarea de lungă durată într-un anumit stil va duce cândva la bagatelizarea mesajului pe care curentul îl are de transmis. În asemenea cazuri, frumusețea și binele devin cu anevoie de găsit, rămânând ascunse pe după filtrul unui gest mimetic, lipsit de miez. Persistența într-o anumită cutumă e un act formator, dar idolatrizarea ei devine prilej de stagnare sau regres. Andrei Scrima, vorbind despre tradiție, observă că înaintarea se face deopotrivă prin valorizarea și depășirea ei: „Există tentația de a socoti că pe toți acești strămoși ai tăi - daci, roxolani, romani, slavi ... - ai datoria să-i continui. Ceea ce e foarte legitim. Se cere totuși ca în momentul «crucial» să te desprinzi: «lasă morții să-și îngroape morții». Trebuie să străbați fără oprire tot acest câmp presărat cu reperele limitative ale statutului tău social, național, religios chiar”.^[6] Deși afirmația are legătură cu un alt spectru al devenirii, observațiile monahului Scrima au însemnătate în orice domeniu în care poate exista tradiția. De aceea, îndrăzneala lui Michael Wolf de a crea diferit într-un spațiu obișnuit cu anumite norme arhitectonice este lăudabilă atât timp cât intenția autorului țintește un scop nobil, din sfera virtuților arhetipale.

Opera lui Michael Wolf în Jimbolia

Revenind într-un registru ceva mai pragmatic, trebuie să recunoaștem că nici proprietarii și nici arhitecții nu își aleg viitoarea clădire pornind de la frământări existențiale, ceea ce este nu doar acceptabil, ci chiar firesc. Ar fi absurd să credem că beneficiarii au acceptat proiectele lui Wolf bazându-se pe varii concepte filosofice. Ele au fost alese în ton cu trendul arhitectural al vremii. În Jimbolia există câteva clădiri atribuite recent lui Wolf: Primăria Veche, în care a funcționat restaurantul Bulevard; reședința industriașului Adolf Trink, aflată pe strada Ioan Slavici, la numărul 92; sediul Poliției, ce a aparținut^[7] cândva lui Michael Undisz, directorul fabricii Bohn; și blocurile de pe strada Mărășești, aflate în vecinătatea intersecției cu strada Vlad Țepeș. Stilul arhitectural în care au fost construite evocă limpezime și serenitate, obținute prin structuri elementare și fațade cu decorație reținută, dar suficientă pentru a evidenția - în cazul Primăriei Vechi și a Casei Trink - căile de acces. De regulă, ornamentele porților și ale ușilor sunt geometrice, dominate de forme zigzagate din fier sau lemn. Din păcate, frontonul fals al sediului Poliției a fost recent dărâmat, mutilându-se o clădire importantă a localității. Blocurile de pe strada Mărășești relevă o fațadă non-ornamentată, îndulcită prin fereastra dreptunghiulară ce se întinde vertical pe toată lungimea casei scărilor și de balustrada din fier forjat cu unități torsionate a balcoanelor. În interior, scara este realizată din aceleași elemente de feronerie, completate prin mâna curentă din lemn de calitate superioară. Recomandare: Case din Jimbolia, marca unor arhitecți celebri, scris de Marius Moldovan

Toate aceste construcții au în comun apetența arhitectului pentru funcționalitate și frumos, demonstrată, de altfel, prin zecile de clădiri pe care Michael Wolf le-a realizat în Banat. Prin urmare, expoziția găzduită de Muzeul Național de Artă din Timișoara și curatoriată de Alexandru Babușceac, nu este doar un omagiu adus unui mare binefăcător al acestei regiuni, ci o puternică chemare la reconsiderarea atitudinii față de felul în care se construiește astăzi - lipsit de ritm și de armonie, în răspăr față de patrimoniul imobil, și față de bun-simț. Ferestrele bulbucate, structurile fanteziste și plasticul lipsit de viață nu vor reuși nicicând să capteze esența frumosului!

Note de subsol:

^[1] Pleșu, Andrei; Călătorie în lumea formelor, București, Ed. Humanitas, 2023, p. 49;

^[2] Platon; Republica, Opere V, trad. Andrei Cornea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 270;

^[3] Ibidem, p. 331;

^[4] Ibidem, p. 328;

^[5] Ibidem, p. 329;

^[6] Scrima, Andrei; Timpul Rugului aprins, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 45

^[7] Conform prof. Detlef Strunk.