Vasta colecție a Muzeului Presei „Sever Bocu” din Jimbolia cuprinde informații de o valoare de multe ori nebănuită. Puse în lumina corespunzătoare, acestea vorbesc despre identitatea neamului sau a unor comunități mai mici. Dovadă a acestei afirmații este articolul de față având în vedere faptul că se concentrează asupra unei localități din Banat și exploatează un subiect important al perioadei interbelice.
Încă dinainte de Primul Război Mondial exista un exod al bănățenilor înspre America. Indiferent de originea etnică, localnicii plecau în număr mare peste ocean pentru a începe o viață mai bună. În vremea cât încă regiunea se afla sub administrație ungurească s-au făcut eforturi de diminuare a numărului celor care emigrau.
Românii din America citeau ziarele din Banat.
Cei plecați păstrau legătura cu locul de origine și prin abonamente la publicațiile locale. Ziarele erau trimise pe continentul american și adăpau setea de informație pe care emigranții o aveau. Publicația „Primăvara”, apărută la Sânnicolau Mare cuprinde în numerele din anul 1924 numeroase articole care ating direct sau tangențial subiectul românilor din America. Însumate, aceste texte oferă detalii aproape palpabile despre traiul celor plecați.
Tema este consolidată și prin publicarea unor scrisori trimise în România. De exemplu, în articolul „Din țara minunilor” din 27 ianuarie 1924 apare următorul fragment: „E cam mult de când nu am putut să îmi mai văd familia și copilașii de cari îmi era dor. Lucrez foarte departe de casă, de la 6 dimineața până la 8 seara. Așadar, la America secera și cărătura nu e o lună, ci toată viața. Muncim foarte mult și cu munca asta zilele se scurtează. Principalul însă e vorba că ducem o viață bună...”.
Cum l-a întâlnit un bănățean pe George Enescu în America...
Dintre toate epistolele ajunse la redacția „Primăverii”, de-a dreptul fermecătoare este scrisoarea trimisă de G. Farca în care acesta povestește despre felul în care l-a întâlnit, în America, pe George Enescu. Muzicianul a susținut un concert în clubul „Morning Choral Club”, care era format doar din americani. Intrarea la concert era permisă numai membrilor clubului, așa că autorul scrisorii împreună cu alți patru români au încercat să obțină accesul determinând diferiți localnici să le vândă bilete. În cele din urmă au avut unica ocazie nu doar de a-l asculta pe Enescu, ci și de a purta un dialog cu acesta: „Bună seara, domnule Enescu. Numele meu este G. Farca. Enescu ne-a răspuns cu cuvântul: Sunteți români? I-am răspuns, da! Dl Enescu s-a bucurat și ne-a întrebat din ce părți ale României suntem. I-am răspuns, din Banat! Ne-a întrebat cum ne place în America și că de ce nu mergem acasă, în România, nu ni-i dor de casă? Am spus că da, vom merge, dar sunt multe năcazurile care ne țin prin țări străine. Am plecat de la el cu ochii plini de lacrămi [...]”.
Tonul pe care G. Farca îl folosește în scrisoara publicată de redacția ziarului „Primăvara” conține o puternică nuanță personală, ce demonstrează dorința anumitor emigranți de reîmpărtășire cu specificul cultural al neamului de origine. Din text reiese nu doar că îndepărtarea de casă provoacă durere, ci și faptul că aceasta poate fi alinată prin remarcarea respectului pe care străinii îl acordă unor reprezentanți iluștri ai culturii din care face parte cel plecat. Modul în care americanii se raportau la George Enescu este descris cu un accentuat sentiment de mândrie. De altfel, autorul scrisorii, la puțin timp după conversația avută cu George Enescu, se întoarce la Sânnicolau Mare.
