Anul Nou se apropie, iar masa festivă e deja în pregătire. Ce-ar fi dacă de data aceasta am alege o rețetă cu adevărat specială, una care să ne transporte în timp și să ne aducă aminte de gusturile autentice ale Banatului de Câmpie? Vă propun să redescoperim cotletul de porc din Jimbolia, o mâncare savuroasă, astăzi atât de rar pregătită în bucătăriile noastre.
Preparatul nu e doar o simplă prăjeală, ci o poveste cu arome intense, capabile să te facă să să te simți ca acasă, chiar dacă de fapt ești departe. El surprinde prin combinația câtorva ingrediente simple, dar cu gust complex și savuros. Cotletele de porc, prăjite la perfecție, sunt îmbibate într-un sos delicios de ceapă și smântână, ceea ce le conferă aromă bogată și textură cremoasă. Gustul dulce al cepei, mai ales dacă este cultivată local, se îmbină perfect cu gustul catifelat al smântânii, creând o simfonie de arome. Boiaua, folosită cu grijă, adaugă culoare și poate controla, în funcție de preferințele fiecăruia, gradul de iuțeală.
Cine este Radu Anton Roman?
Rețeta face parte din ediția revizuită a volumului Bucate, vinuri și obiceiuri românești, scris de Radu Anton Roman și apărut în 2001 la editura Paidea din București. Autorul, realizator al emisiunii Bucătăria lui Radu, rulată la Pro TV, a fost un important promotor al tradițiilor culturale românești.
Cotletul de porc din Jimbolia este o mâncare gândită pentru omul ce lucra în agricultură, la fabricile de cărămizi sau la fermele familiale locale, o mâncare simplă, dar plină de gust, care oferea energie și satisfacție după atât de multă muncă.
Doamna Elena Zachari, gazda reportajului „În bucătăria șvăbească“, realizat de TV Jimbolia, afirmă că sosul utilizat aici pentru cotletele de porc poate fi bază pentru Sauersosse (sos acrișor), deosebit prin adaosul de zeamă de lămâie și foi de dafin.
Iată rețeta așa cum este ea redată în cartea lui Radu Anton Roman.
COTLET DE PORC DIN JIMBOLIA
Nu-i cine știe ce, doar o prăjeală muiată cu ceva sos de ceapă și smântână (miroase deja a cină șvăbească) dar mănânci fără să te saturi, de nu te mai poți opri.
6 cotlete (atâția suntem noi la masă, de obicei, iar dacă vreunul nu vine nu-i bai, e ca și cum ar fi, are cine să consume cedentul - căci excedent nu există!)
2 cepe
sare, boia
1 cană cu smântână
1 lingură făină
untură pentru prăjit
Cotletele se bat, se prăfuiesc cu nițică sare și se lasă la hodină înfrigiderată cam o juma de ceas.
Se prăjesc apoi pe ambele părți și se pun într-o cratiță.
Ceapa se taie mărunt și se rumenește în grăsimea rămasă, împreună cu puțină făină și boia.
Se stinge cu apă, se lasă să dea în câteva clocote și se toarnă peste carne - să fiarbă împreună un sfert de ceas.
La sfârșit se pune și smântâna, se mai lasă preț de câteva clocote și se dă la masă, cu vin alb și sec, fără nume, făcut de șvabi pe lângă casă, din vițe vechi, baronești, de prin Westfalia ori Alsacia (deși mie-mi miroase a altoiurí, a hibrizi cu nume romantice - Othello, Isabella - sau chiar a Majarcă Roșie de Silagiu, vin gustos despre care nimeni nu mai știe pe unde hălăduiește și puiește).
Dar mai aproape decât orice de un asemenea cotlet ar fi Cadarca de Miniș! Creată pe la 1770 din struguri stafidiți, licoarea roșie și groasă, mino(macro)taurul din grotele și tainiele unor castele de grofi ruinați a fost secole, o rivală (ca și Grasa de Cotnari) a Furmintului dulce și greu de Tokay.
Mai încoace însă, nimeni n-a mai stat să aștepte stafidirile ierni și „mucegaiul nobil“, așa că azi Cadarca de lâng Arad e roșie coral (căpșună?), parfumează generos lumea cu miros de ierburi sălbatice și smicele de salcie. Când o bei, îți dă întâi un sentiment de prospețime, iar apoi de forță reținută. Are o rotunjime a ei, făcută din contraste, o aciditate inteligentă și jucăușă și o grație vibrantă!
Strașnic vin! Până și porcul din strachină va tresări de bucurie!
*Text scris implicând inteligența artificială Aria.
Comments