Am participat vineri, 13.07.2018, la un eveniment mai deosebit atât în viața mea, cât și în a urbei din care fac parte: Simpozionul de Arta Ceramica Raku, Liter(r)a Jimbolia 2018. Nu pot să știu pentru ce numărul participanților a fost mai mic, dar după cuvântul de deschidere rostit de doamna Chici Angelica, evenimentul s-a produs instantaneu, astfel încât nu mai conta numărul participanților, conta doar prezența acelei pleiade de artiști și a celeilalte de ascultători. Făcând parte din aceasta din urmă, am fost repede cuprins de puterea cuvântului, lăsându-mă dus pe cărările imaginației spre ceea ce înseamnă ceramica Raku.
De fapt, începutul l-am făcut nu mai departe decât înainte cu o zi de vernisaj, atunci când anumite împrejurări m-au adus în „inima” atelierelor în care se produceau artiștii ceramiști ai tehnicii Raku. Ascultând cuvintele artiștilor am fost cucerit de modestia și jovialitatea de care au dat dovadă stând cuminți și surâzând, auzindu-și numele atunci când ne-au fost prezentați. I-am privit si de aceasta dată, ca și ieri, când i-am vizitat, iar la salutul meu căruia i-am adăugat și „merge treaba?”, mi s-a răspuns de undeva din off: „trebuie să meargă!”, ceea ce m-a încurajat în demersul meu de a afla mai multe sau, de fapt, „totul de la început”, dacă se putea despre această tehnică. M-am apropiat ușor, puțin ezitant, dar am fost întâmpinat cu o căldură neobișnuită pentru niște mânuitori ai „pietrei în devenire”, deși citisem deja despre sensibilitatea deosebită a acestei bresle. Poate este doar o constatare a unui om care nu a avut prilejul până acum sa stea față în față cu un artist! Latura umana m-a apropiat și eu am devenit din ce în ce mai curios și îndrăzneț. La un moment dat am exclamat, uitând de ceea ce urma să se întâmple, că mie îmi plăceau exponatele, așa... albe... crude... necoapte, ceea ce a stârnit cumva hazul celor prezenți, un haz fin, abia perceptibil din priviri sau din colțul buzelor. I-am privit, spuneam, cum așteptau cuminți și răbdători, deși în urechi tuturor ne sunau cuvinte precum: artist, profesor, doctor, curator, semne ale pregătirii profesionale fără de cusur, ceea ce ar fi făcut pe oricine să tresară. Le-am simțit privirile și m-am gândit că, așa cum am citit undeva, „ochii sunt oglinda sufletului”. Niște suflete curate sub ochii noștri.
Aceasta mi s-a părut cel mai interesant la vernisaj, sensibilitatea umană deosebită, valoarea creatorilor, alături de valoarea exponatelor. Vernisajul a continuat la Clubul Copiilor, cu partea demonstrativă, urmând să participăm la deschiderea unui cuptor în care se ardea la peste 900*C, poate ultima șarjă. Ca și la o piesă de teatru, după primul act care tocmai se consumase, urma actul al doilea, prilej pentru noi participanții să ne considerăm printre puținii concitadini privilegiați ai urbei noastre. Artiștii care adineauri erau precum niste copii surâzători, au devenit îndată copii preocupați. Costumându-se cu o recuzită neobișnuită: clești mari, „mănușoaie” (căci acelea nu erau mănuși), izolante, cârlige... au scos piesele una cate una, cu mare grijă, urmând a fi pudrate cu talaș, nisip și acoperite cu frânturi de ziare, îngropate, dezgropate, aproape ca într-un descântec. Aceasta în condițiile în care tehnica Raku fiind de sorginte japoneză și foarte veche, nu sunt sigur dacă nu se făcea chiar așa... descântată! Finalul este o surpriză chiar și pentru artist, dând o nouă înfățișare exponatului prin nuanțe, umbre și culori. iată că de undeva din nisip a apărut pălăria ușor pleoștită a lui Petre Stoica și imediat și bustul acestuia, care vor lua probabil calea Muzeului Presei, ca un trofeu al trecerii artiștilor pe aici. Nu într-un târziu au fost dezgropate merele, cele care mie mi-au plăcut atât de mult necoapte. A fost o adevărată plăcere să le văd în haină nouă, pline de litere și nu am putut să nu fac o analogie cu ,„meandrele vieții”. În al treilea act ni s-au oferit de către artiști explicații mai amănunțite despre tehnica Raku, despre exponate, despre ei, pe alocuri venind cu amănunte interesante despre procesul lor de devenire ca artiști. Valoarea internațională a evenimentului a fost dată de prezența artistei Suzanne Au din Hong Kong. Doamna Lucia Lobonț ne-a explicat despre posibilitatea exploziei materialului în cuptor, atunci când argila nu este complet uscată, ocazie cu care se transformă în pulbere tot efortul depus în actul creației. În contrast cu violența fenomenului, zâmbetul Doamnei Lucia Lobonț ne-a ținut aproape tot timpul expunerii, urmărindu-ne apoi un timp și pe drumul de întoarcere. Îmi pare sincer rău ca nu am descoperit acești oameni, nici acum câțiva ani, atunci când au adus tehnica Raku în Jimbolia și nici acum două săptămâni, ci am avut plăcerea să-i cunosc abia în ajunul acestui vernisaj când am ajutat cu aprovizionarea unor materiale. Dragi artiști, de fapt toate acestea aș fi dorit să vi le spun în doar câteva cuvinte, dar nu am putut din cauza... tracului. Să ma iertați! Va aștept la anul! Până atunci vă doresc succes pe unde veți merge și în ce veți realiza!
Petrică Dema, Jimbolia la 16.07.2018.
Sursa imaginii: Theophil Soltesz via Televiziunea Jimbolia