Poveștile acestui oraș intercultural se documentează la cimitir, sub lespedea rece a uitării. Iluștrii străbuni se transformă în pământ fertil. Tăcerea lor grăiește despre libertatea de a alege. Cât au trăit ne-au tot spus. Acum tac și ne lasă să optăm calea pe care vrem să mergem.
Preotul Avramescu s-a lăsat răstignit pe răscrucile ce croiesc Jimbolia. Ce a vrut el, de fapt? Să-l învețe pe om să privească în sus, că axa verticalității este de dorit în detrimentul orizontalei lipsite de nădejde. Întru smerenia sa a demonstrat că demnitatea se câștigă prin îndreptare. Unii ar fi vrut să-l fi întâlnit în viață, dar s-au întâlnit cu el în pragul morții lor spirituale. Ce binecuvântare! De acolo, din atemporalitate, lucidul părinte adoptă prin cuvânt pe oricine se intersectează cu monologul nocturn. Calendarul incendiat cauterizează trufia trupului, subliniind importanța veșniciei. Alții poate ar fi tentați să exclame: ce comedie infra-umană!
Pe de altă parte, harta igrasiei de la baza identității noastre a citit-o Petre Stoica. Tânguirea sa, asemenea profeților nedoriți în propria țară, n-a ajuns niciodată banală. Îmi place să cred că astăzi poetul este un altfel de mort viu: stins în trup, dar aprins în spirit. Să nu uităm că și peste el au dat buzna în casă cu bâtele ignoranței și răspândind semințele vulgarității, totul sub pretextul corectitudinii politice.
Înspre Cotoșman, cel ce a botezat Jimbolia prin întreita afundare în apele culturii românești, singura mână de români a îndreptat degetul arătător. A furat, a furat! au strigat repetând un refren ce avea să reverbereze în inimile copiilor copiilor lor. A furat! au strigat despre cel care a dat.
Acești trei înaintași și alții ca ei au trudit pentru ca noi, cei de astăzi, să avem o identitate - să fim ai lor și nu ai nimănui. Adevărul rostirii lor nu poate fi pus sub obroc. Synthetizându-l el sună cam așa: „Stă hoarda bălțată / în spațiul fals, neted, / rînjindu-mi holbată. / Ea bîjbîie în ceață, / că ochiul ei veșted / nu știe, nu vede; / auzul ei putred / nu află, nu crede. / Glasul ei rînced / dă strigăt, ca-n piață: / - Hei! facă-ne semn / cest Mort de pe lemn; / pogoare-se-n viață!... [...] … Acum, când toate tac, / am înțeles și știu: / Nu am venit să fac, / - ci sunt chemat să fiu.” (Synthesis, Mihail Avramescu)
La mulți ani culturii noastre naționale!
