Iată ce a afirmat într-o ședință a Senatului, I. G. Duca, Ministru de externe, referitor la Convenția de la Belgrad, prin care Jimbolia a ajuns să aparțină României:
„Acestea fiind zise, să venim d-lor senatori, la proiectul de lege. Ce este el? Proiectul care trage granița între noi și Serbia? Nici de cum. Granița este trasă de tratat. Proiectul de față este menit să aplice numai pe teren această graniță stabilită de tratat. Cine trebuia să facă această operațiune a trasării graniței, după prevederile tratatului? Conferința ambasadorilor, cu organele ei. Take Ionescu, când a iscălit alianța cu Serbia — și bine a făcut că a iscălit această alianță la 1920 [...]. Pe baza acestui Protocol sub Take Ionescu s’au și început negocierile și s’a ajuns la următorul rezultat: noi cedăm sârbilor două comune sârbești și una ungurească, care după tratat reveneau României, iar sârbii ne cedează nouă două comune românești și una ungurească, cari după tratat le reveneau lor. Când am venit la ministerul de externe am găsit acest aranjament iscălit. Nu se mai punea în discuțiune decât un singur lucru: cadastrul comunei Vărădia. În privința acestui cadastru se ivise o controversă între delegații sârbi și români, și aranjamentul prevedea că discuțiunile vor continua, și dacă nici astfel nu se va ajunge la un rezultat satisfăcător, se va face apel la arbitraj. În cele din urmă, după unele greutăți s’a ajuns la o înțelegere și în privința cadastrului Vărădiei, care aproape în totalitatea lui ne-a fost recunoscut nouă. Cu prilejul acestor ultime discuțiuni sârbii ne-au propus să mai facem încă un schimb de comune, să le dăm două comune: Pardany și Modoș, comune șvăbești și sârbești, fără populațiune românească, și în schimb ne-au oferit Iamul de lângă Verșeț, comună curat românească, și Jimbolia [...]. Pe de altă parte, d-lor senatori, alături de acest traseu, de traseul de pe uscat, mai rămânea de stabilit și traseul pe Dunăre, și acolo litera tratatului putea da loc la interpretări foarte defavorabile nouă; după discuțiuni lungi, în cari am căutat să apăr interesele țării, am avut însă mulțumirea să obținem și aci câștig de cauză. Și atunci, în consiliul de miniștri, ne-am găsit în fața următoarei dileme: Să dăm două comune sârbești și șvăbești, Modoș și Pardany, și să luăm în schimb o comună curat românească, Iamul, cadastrul Vărădiei, rectificarea traseului Dunărei în favoarea noastră și o comună șvăbească, Jimbolia, care dacă are dezavantaje, are și avantaje, sau să refuzăm de a da acele două comune neromânești și să riscăm a pierde și Iamul și Vărădia și traseul Dunărei. Între aceste două alternative n’am ezitat și, cu convingerea că apărăm interesele țării, am primit propunerea. Dar, veți spune, de ce nu s’a luat încă o comună românească? Fiindcă nu s’a putut, litera tratatului ne era defavorabilă. Dar repet încă odată. Nu noi am tras granița. Dacă nu este bine fixată, cereți explicații celor cari au tras-o! Noi nu am făcut altceva, prin acest Protocol, decât să aplicăm pe teren această graniță și s’o îndreptăm pe ici pe colo, unde a fost cu putință. Așa fiind, cred că nu mai este nici un cuvânt ca d-voastre, cunoscând toate amănuntele acestei chestiuni, să nu votați proiectul pentru ratificarea înțelegerii iscălite la Belgrad. (Aplause). Aș vrea să adaug numai, că doresc ca acest Protocol să fie votat cu un ceas mai devreme, pentru că, încă odată, procesul de la Paris pentru integralitatea Banatului aparține istoriei. În ziua de astăzi, dorința oricărui român conștient trebuie să fie să întreținem relații de bună și sinceră prietenie cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (Aplause)“.
___
Monitorul Oficial, Desbaterile Adunării Naționale Constituante a Senatului, 27 decembrie 1923, nr. 22, p. 53;
