Recent l-am întâlnit în „Demonii” lui Dostoievski pe Stepan Trofimovici, un personaj sensibil și labil emoțional, dar întotdeauna statornic în ceea ce privește dragostea și respectul pentru prietena lui, Varvara Petrovna Stavroghina. Romanul este croit în jurul coliziunii dintre o lume arhaică - cu tot cu metehnele ei - și o nouă ideologie, care promova egalitatea prin reducerea maselor la stadiul de îndobitocire. În acest context, plăpândul Stepan abordează un discurs despre frumusețe ca rezultat al acțiunii artistice și afirmă, într-o izbucnire patetică, că Shakespeare este mai mare decât o cizmă!
E dureros până și gândul că o asemenea comparație ar fi fost posibilă într-o perioadă de existență a omenirii. Problema înfățișată tratează, așadar, despre rolul culturii organizate în viața unei societăți. Este arta ceva necesar? Este Shakespeare mai mare decât un obiect propice progresului? Este limpede că cizma are rolul ei în devenirea civilizațiilor, însă este la fel de clar și că arta are un efect pozitiv asupra aceluiași proces? Iată piatra de poticnire pentru mulți până și în ziua de astăzi. Poziția lui Stepan Trofimovici este revelatoare. Într-adevăr, renunțarea la frumusețile descoperite și însușite de omenire este o acțiune nefastă, care are ca rezultat negarea propriei identități. Frumusețea are rolul de a înnobila spiritul, de a oferi sens devenirii. Ea se cucerește prin efort, prin virtute, prin inspirație și este absolut necesară unei societăți ce urmărește a fi civilizată.
Până și investiția în pavaje și trotuare are la bază frumusețea civilizatoare. Însă ea nu trebuie să se realizeze prin anihilarea culturii organizate, a artelor sau a educației, pentru că tocmai acestea sunt cele care fac posibilă apariția drumurilor calitative. Așadar, pentru cei încă nelămuriți: Da, Shakespeare va fi întotdeauna mai mare decât o cizmă!
