De-a lungul timpului, comunitățile bănățene au fost supuse mai multor evenimente tragice, unele dintre ele insuficient cunoscute și popularizate, așa cum a fost momentul deportării șvabilor în URSS în ianuarie 1945. Contextul acestei perioade tragice este următorul: la finalul celui de Al Doilea Război Mondial, URSS pretinde ca în detrimentul pagubelor produse de armata nazistă să primească forță de muncă de sorginte germană.
În anul 2022 se împlinesc 77 de ani de la acest eveniment de tristă amintire, statisticile invocând circa 30.000-35.000 de șvabi bănățeni care, începând cu 14 ianuarie 1945, au fost ridicați din casele lor sau chiar de pe stradă, fiind ulterior urcați în trenuri de marfă și transportați spre Uniunea Sovietică. Au urmat, pentru cei mai mulți, până la cinci ani de muncă silnică în mine și la obiective de industrie grea, umilințe dincolo de imaginabil, cu hrană insuficientă și condiții de trai inumane.
În Grabaț, în dimineața de 14 ianuarie 1945, pe o zăpadă proaspăt căzută a început ridicarea femeilor și bărbaților germani din grupele de vârstă apte de muncă. Fără să li se dea amănunte li se amintea doar datoria de a munci și recomandarea de a-și lua cu ei haine groase și mâncare pentru două săptămâni. Orice împotrivire era zadarnică. Totuși, au existat multe tentative de a fugi și de a se ascunde, soldate, din păcate, cu arestări ale celor mai bătrâni sau chiar mai tineri, deoarece numărul celor înscriși în liste trebuia să corespundă cu al celor ridicați. Sala de dans a casei de cultură s-a umplut treptat sub paza militarilor români și sub privirile îngrozite ale aparținătorilor.
Mărturiile arată că plecarea spre closterul din Comloșu Mare (clădirea în care actualmente își desfășoară activitatea Școala Gimnazială) a fost însoțită de scene cutremurătoare, mame care strigau către fetele lor arestate: „Ne vom ruga ca cerul să vă ocrotească”. Mai dificilă a fost despărțirea dintre mame și copii. A rămas cunoscut strigătul lui Edelgard, care avea 7 ani: „Mami, mami, mami să rămână, bunicul să plece!”. Memorabilă este și povestea Marianei Trisch, care exprimă în fața unui ofițer român indignarea față de modul în care armata română o „răsplătește“ prin deportare și despărțire de fiul său minor, în condițiile în care soțul ei căzuse pe front fiind militar al armatei române. Mărturisirea a rămas, din păcate, fără efect. În stradă, atmosfera era funerară. Copii alergând pe lângă camioanele în care se aflau părinții, mame strigându-și disperate fiicele și fiii - acestea au fost scenele dramatice petrecute în preajma closterului.
În gara din Jimbolia, convoiul grăbățenilor se alătură celor adunați din localitățile învecinate, sătenii fiind urcați în vagoane pentru vite. 112 șvabi din Grabaț au fost deportați în lagărele de muncă din Rusia, 15 dintre ei și-au găsit sfârșitul acolo.
În Lenauheim deportarea a început duminică, 14 ianuarie 1945. Peste 140 de germani au fost cantonați în primele ore la școala din localitate, după care, sub pază strictă, au fost mutați cu căruțele la Jimbolia în casa celebrului muzician Emmerich Bartzer, care a fost stabilită ca punct de adunare. De aici, într-un șir ce semăna a cortegiu funerar, au fost duși și urcați în trenul format din vagoane pentru vite.
Copiii celor deportați au rămas în grija bunicilor, în așteptarea celor pe care abia îi cunoșteau. O doamnă din Lenauheim povestește cum a decurs revenirea tatălui în 1950, tată pe care abia îl cunoștea, dar de care s-a apropiat ulterior, viața urmându-și cursul.
În Comloșu Mic, povestea s-a desfășurat oarecum asemănător. Aici, după ridicarea șvabilor din propriile case ori de la ieșirea din biserică, după slujba religioasă, a avut loc transferul acestora la closterul din Comloșu Mare. Doamna M. povestește cum mama ei a fost ridicată din fața bisericii, îmbrăcată fiind cu hainele de duminică, printre care și un palton deosebit (croitoreasă fiind) care, ulterior, i-a fost de folos în a-și asigura eliberarea. Deținuții erau păziți strașnic și numărați pentru a nu lipsi nici măcar unul. De aici au fost încărcați în camioane și duși la gara din Jimbolia. Un total de 179 de șvabi din această comunitate au fost deportați. Și mai tragic este faptul că peste 40 de copii au rămas orfani în urma acestei dramatice perioade.
În Jimbolia istoria deportării începe tot în 14 ianuarie 1945, dimineața. Domnul Josef Koch își aduce aminte că soldații au intrat în casă și au ridicat-o pe mama sa. Trebuie menționate și mărturiile domnului Erwin Zappe, al cărui bunic a fost luat direct de la biserica catolică, ale domnului Carol Brandmayer, al cărui tată nu s-a mai întors de la locul de muncă, ale domnului Hans Jirkowski, al cărui unchi a fost ridicat de la Uzina Electrică din Jimbolia. Unii dintre jimbolieni au încercat să scape ascunzându-se. Este emoționant episodul în care militarii ridică un tânăr în locul tatălui, care era ascuns. Tatăl, la aflarea veștii, se înfățișează comisiei de deportare pentru a-și salva fiul. Autoritățile decid pe loc să fie deportați amândoi.
În total, au fost adunați peste 500 de jimbolieni care au fost cantonați la casa de cultură timp de patru zile. Domnul Josef Koch își aduce aminte cum, copil fiind, s-a apropiat de geamul clădirii și i-a dat mamei sale mâncare și haine pentru iarnă. De aici șvabii au fost duși pe jos prin centrul localității, în grupuri de 30 de persoane păzite de militari, spre gară unde au fost urcați în trenul deportării. Deținuții au așteptat încă patru zile până la plecarea garniturii feroviare. Momentele descrise de șvabii care erau atunci copii sunt de-a dreptul înfiorătoare. Domnul Oswald Zachari își amintește că s-a apropiat de trenul păzit pentru a-i duce mamei mâncare. Adulții nu se puteau apropia. S-au tras chiar și focuri de armă. Domnul Josef Koch își vede, în gara din Jimbolia, mama pentru ultima dată. Însoțit de bunic și aflându-se la o distanță acceptată de către militarii români și sovietici, Seppi îi strigă numele până când în spatele gratiilor de la fereastra vagonului apare mama.
Călătoria a durat mai multe săptămâni. În timpul drumului, o tânără a decedat, iar trupul i-a fost îngropat exact lângă calea ferată. În locul celor morți în timpul călătoriei, soldații au înșfăcat și acoperit lipsurile cu persoane din propriile rânduri.
În lagărul din Uniunea Sovietică, mama domnului Josef Koch și-a dovedit încă o dată iubirea față de copiii ei. Aici a preferat să își pericliteze sănătatea ca să poată realiza cămăși din bumbac pentru cei doi băieți rămași acasă. În cele din urmă doamna Koch se stinge, nu înainte însă de a-și trimite verigheta printr-o cunoștință ce reușește să revină acasă. La întoarcere, cei care au supraviețuit au avut de îndurat alte vitregii. Mulți dintre ei au fost transportați în aceleași vagoane de vite din URSS în Germania. Domnii Oswald Zachari și Carol Brandmayer povestesc cum părinții lor s-au întors în România trecând clandestin granițele. Unii dintre ei aveau să se stingă curând, alții să fie respinși de propriii copii, iar alții au ales să păstreze tăcerea pentru totdeauna.
Surse: Josef Koch, Oswald Zachari, Carol Brandmayer, Erwin Zappe, Hans Jirkowski, Anton Schenk, Wener Griebel, Ramona Jakoby, Cămine în mișcare, Monografie Lenauheim, Jakob Dietrich (Grabatz, Sonnenräume und Schattenseiten), Hans Holzinger (Heimatbuch Ostern im Banat), Hans Bräunner (Lenauheim/Tschatad), Ilie Suciu, Maria Fărcaș, Heimatblatt Ostern 2007.
コメント