• Sergiu Dema

Ce-ar fi Jimbolia fără cultura proprie?

Ziua Culturii Naționale reprezintă pentru mine, anul acesta, prilej de a da cezarului ceea ce este al cezarului, adică de a reitera convingerea că identitatea unui ins stă în strânsă legătură cu influențele culturale exercitate asupra sa. Și pentru că la fel stau lucrurile și în cazul comunităților, îmi propun o incursiune sumară în trecutul cultural al localității Jimbolia.


Însă efortul s-ar dovedi a fi fără rost dacă, întâi și întâi, n-aș sublinia că studiul de caz este unul aparte având în vedere confluența a trei mari culturi diferite: germană, maghiară și română. De altfel, în pofida diferențelor - deci și a ciocnirilor inerente, mai de voie, mai de nevoie, între acestea s-a așternut un climat propice dezvoltării, bazat în mare parte pe incluziune păstrătoare a specificului propriu. Ce-ar fi Jimbolia astăzi fără structura riguroasă, specific austriacă, ce a permis dezvoltarea străzilor largi, fără patrimoniul cultural material lăsat moștenire de suflarea șvăbească, fără investițiile industriale apărute sub administrație maghiară sau fără locuitorii ei de astăzi? Unde ar fi fără tradițiile și obiceiurile sale, fără melanjul limbajelor, fără credințele sale?


Ar fi un loc dezrădăcinat, golit de identitate, o copie a unei povești standard, un clișeu printre clișee. Însă Jimbolia încă n-a ajuns acolo. Din trecutul ei încă operează cultural asupra prezentului medicii Karl și Ludwig Diel, importantul Dumitru Bagdasar, celebrul Petru Drăgan sau inventatorul de proteze ortopedice premiat la Roma și Paris, Peter Schwarz. Da, poveștile Jimboliei sunt vechi și se întind de pe vremea mamuților, apoi a romanilor, a turcilor, a șvabilor, a maghiarilor, a sârbilor, a românilor interbelici. Le scriu istorici în cărți și în ziare. Puține sunt vesele, multe sunt triste: suferință și durere, revoluții, războaie mondiale, deportări în Uniunea Sovietică sau Bărăgan. Și după toate renaștere și înviere. Atâtea și atâtea acțiuni cântate prin muzica locului dictată de vântul ce mătură câmpia sau de notele muzicienilor Scherka și Petrasch, Schidek și Linster, Bartzer și Swoboda.


Câte sentimente încap oare în cele peste 12000 de poezii ale lui Peter Jung și câtă ficțiune în romanele lui Karl von Möller? Cât adevăr în lirica lui Petre Stoica și câtă înțelepciune în filosofia preotului Avramescu? Și câtă dragoste pentru frumos în picturile lui Stefan Jäger, Ioan Zaicu, Rezső „Zsombolya” Burghardt sau Roman Cotoșman? Și câtă disciplină în cazul străluciților sportivi Thierjung, Wiesenmayer, Gazibara-Ottrok? Și cât curaj pe aviatorul Raimund Karl Pitschmann în evenimentul aviatic ce cuprindea, în aprilie 1914, Viena, Praga și Budapesta într-o competiție extremă? Câte case au format cărămizile lui Bohn, Muschong, Treiss, Quint și pe unde or fi? Pe unde or fi și pălăriile lui Decker, calapoadele lui Trink, nasturii lui Schnur, pantofii lui Merky sau monumentele lui Granofsky și Marschall? Și gara din Jimbolia câți oameni a unit și câți a despărțit? Ce regi și împărați or fi trecut pe aici? Ce cardinali și ce episcopi? Câți au călătorit lejer cu Orient Express și câți au fugit disperați, ascunși prin vagoane de marfă? Dar Csekonics? A fost unul sau au fost mai mulți? Și care Csekonics a fost apropiat al împăratului de la Viena? Care a fost atașat diplomatic al ambasadelor din SUA sau Rusia, Turcia, România, Franța sau Suedia? Sau care dintre ei a fost decorat de împăratul Japoniei și de țarul Rusiei? Și cine a fost zeci de ani președintele organizației Crucia Roșie Maghiară?


Atâtea și atâtea întrebări ce așteaptă dezlegare. Răspunsurile, oricât de numeroase, nu pot fi altfel decât pe măsura culturii noastre! *Am atașat o piesă muzicală compusă de Josef Schidek în 1882, după plecarea în altă lume a lui Johann Csekonics, considerat un binefăcător al comunității.