După ce i s-a poruncit Ceramicii să își descompună cărămizile, întorcându-le în pământul din care au fost făcute, a rămas doar focul, care, pentru că nu mai avea ce arde, a trecut la a mistui oameni. Așa au apărut, în Jimbolia postrevoluționară, dorurile. Și pentru ca tabloul să fie complet, pe FNC (Fabrica de Nutrețuri Combinate) au mâncat-o apucăturile porcești, papucii au rămas fără piele, iar nasturii s-au făcut bumbi de căpătat de la ajutoarele venite de prin străinătăți. Imaginea devenea palpabilă la întretăierea dintre anii 1990 și 2000.
Copiii, însă, erau fericiți. Unguri, țigani, români și câțiva nemți, zburdau printre ruinele moștenite de la însetații de orgoliu. Ba mai mult, unul dintre ei, într-un moment revelator, s-a gândit să alunge grijile financiare ale părinților zicând: „Mami, noi nu suntem săraci, noi doar nu avem bani!”
Cât adevăr să se fi ascuns în mesajul acesta? Totul, pentru că încă se mai aveau unul pe altul. Trecutul, însă, nu-i al nostru și, cu siguranță, nici viitorul. Iar prezentul? Prezentul nu-ți oferă răgaz. Se duce și odată cu el se duc și oamenii. Abia atunci sărăcia începe să apară. Crâncenă, își arată fața aici, celor de acasă și acolo, celor de departe. Oamenii sărăcesc când nu se mai au unii pe alții, nu când nu mai au bani. Oricât de ciudat ar părea, în toată ecuația aceasta distanța poate fi un element relativ. Sigur, nu în toate cazurile.
Remediul? Dorul, care, ca orice medicament, e usturător. Totuși, el împinge spre mistuirea greșelilor: ale tale, ale lui, ale noastre, ale lor!
