Conceptul de traumă culturală se referă la acea colectivitate supusă unei cumplite experiențe care i-a marcat memoria și i-a schimbat identitatea.
Cum inițial termenul traumă semnfica o rană de tip chirurgiucal constând în ruperea unei bucăți de piele sau al unui strat protector din corp care cauza o reacție cumplită în întregul organism, putem asocia această semnificație cu ceea ce astăzi presupune acest concept: o „rană” la nivel psihic care provoacă reacții cumplite reflectate atât fizic, cât și psihic. De la sensul propriu-zis al termenului s-a ajuns la o întrebuințare a acestuia care-l plasează în domenii precum studiile despre războaie, lagăre, gulaguri; identitate și feminism; teorie literară, ori galerii de artă.
În ceea ce privește primul domeniu, putem observa diverși artiști, scriitori care creează adevărate opere, ca rezultat al unei traume. Pentru unii dintre ei această experiență reprezintă determinarea pentru a scrie, iar lipsa acesteia îi poate bloca. Acest fapt se poate observa în cartea-memorie a lui Aleksandr Isaievici Soljenițîn, Ca bobul între pietrele de moară, unde autorul mărturisește că simțindu-se în libertate, nu mai poate să scrie, nimic nu-l mai impulsionează. Avem aici de a face cu un caz atipic: un personaj care trăiește în plin regim comunist, prizioner al lagărului din Uniunea Sovietică ajuns în libertate, nu-și găsește locul. Este situat între două lumi, iar libertatea o percepe ca fiind cu mult mai traumatică decât viața pe care a trăit-o în comunism.
Acest subiect, al traumei, poate fi regăsit în numeroase cărți și articole, având ca scop expunerea sa și ce a dus la declanșarea acesteia. Pentru Herta Müller, de exemplu, trauma provocată de regimul ceaușist a determinat-o să-și evoce viața oferind astfel demascarea a tot ceea ce a trăit în această perioadă care a negat umanitatea. Volumele sale tratează atât trauma personală, cât și trauma colectivă, socială, întrucât regimul comunist a provocat psihoze în masă, neexistând vreun martor al acestuia care să nu fi rămas cu reminișcențe, care, într-un fel sau altul au schimbat personalitatea fiecărei persoane care a îndurat tot ceea ce a presupus acest regim.
Un alt autor este Miklós Nyiszli, medic de profesie care a făcut parte din lagărul de exterminare de la Auschwitz. În cartea sa autobiografică, Am fost medic la Auschwitz descrie atrocitățile pe care le-a văzut dar pe care le-a și făcut, obligat fiind. Această experiență dublează dimensiunea traumei la care a fost supus: pe de-o parte, ca prizonier al lagărului, iar pe de altă parte, ca individ obligat să practice o muncă inumană, experimentală și anume: teste efectuate pe perechi de gemeni pentru a afla modul în care natalitatea poate fi crescută dând naștere gemenilor, crescând astfel numărul indivizilor din „rasa superioară”.
Această experiență, din mărturisirile dr. Nyiszli, face ca sentimentul vivacității să-l părăsească întru totul „umilințele și suferințele îndurate, ororile crematoriilor și ale rugurilor, cele opt luni trăite în comandoul morților vii, în casa morții, au estompat în mine sentimentul de bine și de rău, de bucurie și de durere.” Această carte este întru totul autentică fiind relatate experiențe trăite de către medic, și a avut să consituie probă la procesul de la Nürnberg: „Subsemnatul dr. Nyiszli Miklos, medic, fost deţinut în lagărul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numărul A 8450, am scris – fără patimă, fără nici o exagerare, evitând orice efect de stil şi respectând întocmai adevărul – această carte despre cele mai întunecate pagini din istoriei omenirii, întrucât mi-a fost dat să fiu martor ocular şi să trăiesc sub ameninţarea crematoriilor şi a rugurilor de la Auschwitz, ale căror flăcări au mistuit milioane de bărbaţi, femei şi copii.”
Toate aceste mișcări au declanșat traume în ceea ce privește stima de sine, relaționarea, valoarea culturală și statutul social.
