Pașii-i cad o ploaie pe caldarâmul de șah. Ropotul lor vestește furtuna din inima ei. Ca o fantasmă, abia ținând pasul, o urmează o femeie măruntă, trecută de vârsta tinereții, îmbrăcată în veșmânt de doliu. Doar fața-i e roșie de la efortul depus. Nu îndrăznește să îi vorbească. Nici suflul nu o mai ajută.
Ar trebui să o lase mai încet dar nu poate. Nu-și poate controla pașii. Picioarele cunosc drumul și nu o mai ascultă. Se teme să fantasma îi va leșina în brațe înainte de a ajunge la gară, dar nu se poate opri. Nu acum! Poate că azi vine. Și atunci oboseala alergării nu va mai însemna nimic.
Pășește grăbită pe aleea umbrită de castani, trecând pe lângă prăvălii și bazare, pe lângă oameni ascunși în spatele măștilor de frica gripei, și pe lângă negustori ce-și cheamă mușterii. Dar ea nu-i vede. În goana ei, uită să dea binețe ochilor zâmbitori și saluturilor discrete din cap.
Războiul cel Mare a trecut. A luat cu el și lumea așa cum o cunoscuse Luiza. A adus, în schimb, boală și suferință. Acum florăriile au coroane funerare în loc de buchete. Pe tarabele, care odinioară erau ticsite de fructe și legume proaspete, acum se vând doar cartofi, și aceștia vechi și încolțiți.
Războiul cel Mare a trecut. A făcut cioburi lumea veche. A pus granițe unde nu erau și a rupt moșii aducând sărăcie și foamete. Acum oamenii învață să clădească o viață printre ruine.
Pășește pe caldarâmul de șah. Nu mai e copilul care încerca să atingă cu piciorul doar dalele albe atunci când ieșea cu familia diminica la promendă în zilele de vară. Mergeau în parcul castelului, la fel ca toată lumea bună din oraș, și ea aștepta cu bucurie această zi. Era ziua în care se întâlnea cu prietenii ei, cu tineri de aceeași vârstă cu ea. Rătăceau pe aleile uriașului parc, alei înmiresmate de parfumul trandafirilor și însoțite de ciripitul păsărilor care te aduceau întotdeauna la foișorul unde cânta fanfara pompierilor. Pentru acele zile alegea să poarte rochia cafenie, din voal, împodobită cu guler și manșete din dantelă albă, făcută special pentru ea la modista din Palatul M. O potrivea cu mănuși roșii și pălăria de paie la care întotdeauna prindea margarete. Așa simțea că Olga este cu ea – fuseseră florile ei preferate. Tare mult ar fi vrut să îi povestească și ei minunățiile din parcul Castelului Csito. Din această cauză ascundea în faldurile rochiei un carnețel mic, cu coperți tari, maro și cotorul verde, împodobit cu blazonul familiei mamei. L-a primit pentru a-și nota regulile de etichetă dar îl transformase în jurnal – o veșnică scrisoare pentru Olga. Când îi era dor de ea, mângâia duios blazonul imaginându-și că atinge fața surorii ei plecată prea curând la cer.
Într-una din zilele acelea, o rafală de vânt îi luase pălăria de pe cap și o goni printre ramurile copacilor. Luiza a alergat după ea dar a trebuit să se abată de la cărare. Vântul jucăuș o ademenea tot mai departe pe covorul de iederă, mușchi și ciuperci, zburându-i pălăria când sus, când jos, ca un zmeu rătăcit din mâna unui copil. Într-un final se opri la picioarele unui domn. Părea să aibă în jur de 30 de ani. Purta nu costum ușor, de vară, din in, de culoarea oului. Cămașa-i de un alb imaculat încheia gulerul cu o cravată pictată parcă din aceeași nuanță a ochilor care priveau cu uimire la pălăria de la picioare. O ridică de jos.
„Această pălărie vă aparține, domnișoară?” Avea o față luminată de un zâmbet sincer și cald cu pomeți proeminenți. Buza de jos părea o idee mai groasă decât cea de sus. Ochii-i erau de un albastru de cer,iar, de sub pălărie, părul îi ieșea așezat în cârlionți aurii.
„Luiza, Luiza Diell!”, spuse fata parcă din instinct și făcuse o plecăciune dar se dezechilibră și trebui să găsească sprijin în brațul frumosului străin. Își simți obrajii în flăcări. Încercă să formuleze scuze dar cuvintele au ieșit ca niște bâlbâieli. Străinul părea amuzat de stângăcia ei dar Luiza ar fi vrut să se bage în pământ de rușine.
„Îmi pare bine de cunoștință. Sunteți rudă cu doctorul Diell?”, întrebă bărbatul și îi înmână pălăria.
„Sunt fiica dânsului.” Mâinile ei strângeau borul de paie încercând să le țină ocupate pentru a ascunde tulburarea din suflet. Nu îndrăznea să își ridice ochii ca să-l privească pe străin. O margaretă se desprinse și pluti spre pământ.
„Domnișoară Diell”, se auzi strigătul însoțitoarei ei de pe o alee alăturată.
„Trebuie să plec! Mulțumesc că mi-ați salvat pălăria! ” Dădu să plece dar realiză că nu îl întrebase pe străin cu se numește așa că se răzgândi și adăugă: „Îmi cer scuze, nu v-am reținut numele.”
„Ivan Csekonics!”
Luiza se uită înapoi să vadă dacă fantasma o mai însoțește. Atinge blazonul de pe carnețelul din buzunar. Îi povestise Olgăi despre acea primă întâlnire. Și despre toate celelalte care au urmat. Despre prima atingere, prima floare oferită, primul lor dans. I-a descris castelul cu holurile pline de tablouri - unele dintre ele tablouri ale strămoșilor lui Ivan – sala de bal și sera castelului. Era o grădină cu plante exotice și flori înmiresmate. Tot aici creștea și cel mai neobișnuit fruct pe care îl văzuse vreodată. Se numea ananas. Acum, prin ferestrele ei sparte, gerul se strecoară hain, otrăvind cu atingerea lui plantele ce odinioară te bucurau.
După război familia Csekonics a pierdut moșia de la Jimbolia și s-a retras la Budapesta. În declinul ei, a demolat și vândut castelul pe bucăți. Azi parcul e doar o umbră tristă a ruinelor lui Csito ce șoptesc povestea bogăției și faimei familiei nobiliare.
Luiza se oprește din mers. Fantasma aproape că s-a izbit de ea. I se pare că l-a zărit în mulțime. Îi simte privirea și o caută și ea la rândul ei. Dar nu o găsește. În juru-i sunt tot aceeași oameni triști, cu multe griji, care încearcă să își câștige traiul de zi cu zi. Simte dintr-o dată vântul de gheață cum i se strecoară pe sub îmbrăcăminte. Își verifică ceasul. Mai are puțin până la gară, dar la fel de puțin mai e și până sosește trenul. Simte nerăbdarea cum i se cuibărește în suflet. Vine întotdeauna însoțită de speranță. Atât de cunoscute îi sunt aceste sentimente. Ca două surori veșnic nedespărțite ele o umplu cu zâmbete și lacrimi. O fac atât de fericită și totuși tristă, o dulce-tortură a sentimentelor. Extazul lor târăște după el agonia ce îi rânjește răutăcios. Sunt momentele când se întoarce de la gară, singură în camera ei și nu o vede nimeni. Atunci poate plânge în voie. Mângâie blazonul de pe coperta micului caiet din buzunar. Doar Olga știe ce e în sufletul ei.
Își verifică ceasul. Mai e puțin. Crivățul se transformă în briza fierbinte aducătoare de furtună. Așteaptă sub bătrânul stejar în parcul conacului de iarnă.
„Pentru dumneavoastră!” îi spune Ivan întinzând un buchet cu margarete.
„Mulțumesc! Îmi plac margaretele pentru că...” dar vocea i se opri în gât. A vrut să ia buchetul și mâinile lor s-au atins. Luiza simți că timpul s-a oprit. Vântul a încremenit și păsările și-au înghețat cântul pe ramuri. Șimțea cum, din locul în care degetele lui le atingeau pe ale ei urca un fior fierbinte pe braț, umăr, gât, obraji și, în final în ochii ce îi ridică spre el. Ivan o privea. Cu o mișcare bruscă și fermă o trase lângă el și își lipi buzele de ale ei. Erau pline și fierbinți. Știa că ar trebui să i se impotrivească dar nu putea. Sau nu voia? Își încolăci brațele în părul lui. Buchetul de margarete căzu pe pământ, împrăștiindu-se la picioarele lor.
„Va trebui să plec pentru o perioadă.”, îi spuse Ivan încă îmbrățișați. „Nu știu cât voi sta dar mă voi întoarce pentru dumneata. Promit! Mă vei aștepta?”
Cu un șuierat scurt și ascuțit, smulgând-o pe Luiza din visare, trenul își anunță intrarea în gară. „Am întârziat!” Cuprinsă de deznădejde, gonește în întâmpinarea iubitului ei. Disperarea își întinde tentaculele-i reci în jurul fetei. Nu mai ține cont de regulile de bună purtare, de faptul că e fiica doctorului Diell, de ce vor spune oamenii din jurul ei, de fantasma care abia își trage sufletul în urma ei, tot ce contează este să fie pe peron când el va veni.
Cu părul răvășit și obrajii roșii, ca în ziua în care s-au văzut pentru prima dată, dă buzna pe peronul gării chiar în momentul în care Orient Expresul oprește. Ochii ei aleargă cu disperare de la vagon la vagon, de la persoană la persoană, sperând să se odihnească pe chipul atât de drag ei. Se strecoară printre muncitorii care controlează roțile trenului, coboară pe lângă cărucioarele încărcate de bagaje, își face loc prin fumul locomotivei, dar nu-l găsește. Cu un șuierat trist și lung, ecou venit parcă din adâncul sufletului, trenul își anunță plecarea. Încet, se pune în mișcare, ca un uriaș trezit din somn ca mai apoi să se întreacă cu vântul . Luiza rămâne singură în gară. „Azi nu a venit”, își spune, „dar data viitoare, data viitoare sigur vine!”
