• Oana Pavăl

Jimbolia va fi întotdeauna Acasă!

Actualizată în: Sept. 30


Nu știu alții cum sunt, dar mie, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Jimbolia şi la corturile pe care le ridicam în curte împreună cu fratele și verișoarele mele în joaca noastră de-a oamenii mari, la merele timpurii ce le savuram direct din copac, la pomii plini de roade din fața casei și la iarba verde unde, vară de vară, întindeam păturile la joacă sau doar la privit de nori, la șanturile mari, loc de adăpost atunci când strada vuia de copii ce se jucau de-a v-ați ascunselea, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, îmi saltă şi acum inima de bucurie!

Jimbolia, locul naşterii mele şi a ceea ce sunt

M-am născut și am crescut în Jimbolia și pot spune cu cea mai mare sinceritate că sunt extraordinar de norocoasă!


Jimbolia mi s-a părut dintotdeauna fascinantă, însă abia odată cu trecerea timpului am învățat să o iubesc cu adevărat. Abia după ce am plecat departe am înţeles glasul pământului din care m-am născut și semnificația cuvântului dor.

Și acum mai visez cu ochii larg deschiși cum mă plimb pe străzile de altădată, iar amintirile sunt atât de vii încât simt aievea soarele cum îmi arde pielea, mirosul ploii după o zi fierbinte de vară sau gustul mâncărurilor pe care doar bunica știa a le face.

Am avut o copilărie fericită cu frați, verișori și verișoare, cu mulți prieteni, cu veselie și râsete; o copilărie frumoasă pe care am putut să o savurez în liniștea unui oraș mic ce s-a potrivit ca o mănușă sufletului meu care abia învăţa să se deschidă în fața lumii.

Dar Jimbolia nu ar fi fost Acasă pentru mine, dacă nu ar fi fost bunica, cea care m-a legat cu rădăcini adânci de această zonă.

Bunica Ana şi micul meu arbore genealogic

Pe linia bunicii am putut încropi un mic arbore genealogic de care sunt tare mândră. Ce-mi pare rău este că nu am fost prea atentă la poveștile ei; eram copil şi nu le dădeam atât de mare importanţă ca acum.


Bunica Ana, sau șvăboaica cum o alintam eu uneori, s-a născut pe 1 decembrie 1938, în Jimbolia, într-o familie de șvabi din moși-strămoși. O zi minunată pentru a te naște, zicea ea, căci toată țara îți spune întotdeauna ”La mulți ani!”.

Numele de naștere al bunicii mele a fost Klein. Mama ei, deci străbunica mea, s-a numit Theresia (născută pe 22 februarie 1907, în Jimbolia), iar pe tatăl ei (străbunicul meu) l-a chemat Mathias (născut în 1906). Aceștia s-au căsătorit pe 4 iunie 1933 şi au avut 3 copii: Margareta, Ana şi Rudolf.


Străbunica Theresia, pe care noi o strigam simplu, Uroma, s-a născut Marx. A fost al doilea copil intr-o familie destul de numeroasă: Elisabeth (ce s-a stabilit mai târziu în Argentina), străbunica Theresia, Margarita (stabilită în SUA) și Nikolaus (mort în Al Doilea Război Mondial).

Părinții străbunicii mele s-au numit Marx Nikolaus (născut în noiembrie 1884, în Jimbolia, la 100 de ani înaintea mea, mort în Primul Război Mondial) și Anna Focht sau Vogt (născută în octombrie 1886).


Mai departe nu am putut merge pe linia genetică, însă mă bucur enorm şi pentru cei doar o sută de ani de continuitate!

Jimbolia culinară prin ochii bunicii mele

Ori de câte ori ne revedeam şi aveam plăcerea să o întreb, bunica îmi povestea de copilăria ei din Jimbolia. Ca orice bătrân, care a ajuns să trăiască din amintiri, Oma îmi depăna vrute şi nevrute, în special despre bucate, plăcerea noastră comună.


Chiar dacă își amintea de severitatea cu care ea și frații ei au fost crescuți de către bunicii din partea tatălui, mi-a mărturisit că a fost fericită.

În casa bunicilor regulile erau stricte, fiecare își știa locul și îndatoririle, iar mofturile la masă erau de neconceput. Bunicul, care era clopotar la biserică, nu putea fi înduplecat, cui nu-i plăcea mâncarea rămânea flămând până la următoarea masă.

Copilăria i-a fost marcată, fără doar și poate, şi de neajunsurile celui de-al Doilea Război Mondial, dar niciodată nu a suferit de foame. În Banat nimeni nu a făcut foametea, îmi povestea adesea bunica. Mâncarea nu era atât de îndestulătoare ca astăzi, însă au avut întotdeauna ce pune pe masă, important era să fii harnic şi să vrei să te descurci cu ce ai la îndemână.

În fiecare luni se făcea pâine cu maia pentru toată săptămâna. Toți cei ai casei se trezeau dis-de-dimineață și se apucau de treabă. Nu exista drojdie în acea perioadă, de aceea maiaua era de bază.

Miercurea și vinerea erau cele mai iubite zile de către copii, deoarece se pregătea supă de cartofi cu ouă fierte, langoși sau gogoși, Pfannkuchen sau clătite simple, Kaiserschmarrn sau șmoră cu griș, sos de vișine cu cartofi natur (Heiße Sauerkirschen-Sauce), tăiței cu varză sau tăiţei cu pesmet, gogoşele de cartofi, Krombiera Flute, cornuleţe cu zahăr, din aluat dospit, adică Zuckerkipferl sau gomboţi. În orice caz, era întotdeauna și ceva bun pe masă.

Marțea, joia și sâmbăta erau zile în care se mânca mai lejer. Trebuie amintiţi aici celebrii Krumbieren mit Nudeln sau cartofii cu tăiței, ţușpaisul cu smântână, mărar și cartofi fierți, Gefüllte Paprika mit Tomatensoße sau ardeii umpluți cu sos de roșii, Kümmelsuppe mit Croutons (supa de chimen cu crutoane) sau papricaşul de cartofi cu găluşte de făină (uneori se punea şi carne de pui).


Duminica, în schimb, era nelipsită de pe masă supa de găină cu tăiței de casă, carnea, care era vedeta zilei, și un dulce specific zonei. Îmi aduc aminte că bunica făcea foarte des, când eram eu mică, Neguş, Scherbetschnitte sau Prăjitura Greta Garbo, prăjitura Mozaic, budincă, lapte de pasăre sau cremşnit.


Interesant este faptul că Oma a păstrat, în mare parte, acest meniu pe toată durata vieții ei.

Ca o mică paranteză, aş mai avea de adăugat faptul că înainte vreme nu exista zahăr, ci doar un sirop din sfeclă, pe care femeile îl obțineau cu multă trudă. Nu știu dacă acest sirop îl foloseau și pentru gemuri și compoturi, dar bunica îmi povestea cu multă plăcere că bănățenii erau oameni harnici și prelucrau toate roadele pământului cu sfințenie, pregătindu-se pentru iernile care erau aspre pe atunci. Gemuri, compoturi, fructe și legume uscate, murături, legume la saramură, din șpaisurile bănățenilor nu lipsea nimic!



S-a născut şvăboaică, însă a trăit şi a murit ca o jimboliancă

Perioada copilăriei a fost frumoasă și presărată cu șotii nevinovate. Când nu mergea la şcoala germană, bunica Ana se hârjonea cu fraţii ei. De multe ori a stat pe coji de nucă din vina fratelui mai mic, Rudi, îmi povestea Oma cu zâmbetul pe buze, dar de fiecare dată o luau de la capăt bucurându-se de copilărie.


Sau, altă dată, şi-a amintit cum şi-a aşteptat tatăl de la muncă, în ziua de salariu, cum a stat răbdătoare ca acesta să bea două păhărele cu prietenii, iar în drum spre casă cum l-a uşurat de câţiva bani la indicaţiile mamei. Cum Ana era fiica lui preferată, niciodată nu i-a zis nimic. Doar o dată, după ce ea a mai crescut, tatăl i-a mărturisit că ştia totul, însă îi era prea dragă ca să o certe.


Dar Jimbolia însemna şi multă muncă în acele timpuri, muncă pe pământurile şi în casa grofului. Acesta le dăduse tuturor ţăranilor un mic petec de pământ, pe care-şi semănau tot ceea ce era necesar pentru traiul de zi cu zi. Iar când venea frigul, după ce strângeau porumbul grofului, aveau voie să ia cocenii pentru foc.


După ce au crescut, copiii s-au reîntors în casa părintească și astfel a început o altă etapă. Mama, Theresia, lucra la Ceramica (renumita Fabrică de ţiglă şi cărămidă „Bohn” din Jimbolia), iar tatăl, Mathias, era un frizer și bărbier cunoscut și apreciat în localitate. Toate numele bune îi călcau pragul. Nu ştiu dacă era adevărat, dar aşa se lăuda bunica.

Însă tatăl i-a murit devreme, pe la 50 de ani, când bunica era încă o copilă, iar banii au devenit o problemă. A trebuit să abandoneze școala și să înceapă şi ea munca la Ceramica. Era atât de mică și de plăpândă (nici nu împlinise 14 ani) încât nu ajungea la banda rulantă, iar maistrul a fost nevoit să o înalțe cu două cărămizi pentru a putea munci. Și a muncit, a muncit toată viața la Ceramica, vreo 40 de ani neîntrerupți, muncă grea și obositoare, însă de care bunica a fost întotdeauna mândră.

Așa s-au scurs anii, cu bune și mai puțin bune, dar întotdeauna respectând tradițiile și învățăturile înaintașilor, amintindu-i și cinstindu-i! Nu a părăsit niciodată Jimbolia și nici nu i-a trecut așa ceva prin cap. După Revoluție şi-a vizitat adesea mama, fiul și toate rudele care au plecat în Germania, însă rădăcinile bunicii au rămas înfipte în pământul din care s-a născut şi unde a dorit să moară şi să fie înmormântată!

Autor: Oana Pavăl (Bîrgăoanu)

Imagini din arhiva personală a doamnei Oana Pavăl (Bîrgăoanu)

În imagine stră-străbunicul, Marx Nikolaus

#oana #oanapavălbîrgăoanu #oanapavăl #istorie #Jimbolia #acasa #hatzfeld #jimbolia #familie