Ninge peste Jimbolia, ninge și zăpada așternută îți oferă un respiro sufletului tău. Scapi, în sfârșit, de imagini care te obosesc, care te obsedează, care te neliniștesc. Gata! Pentru o perioadă uiți că sunt ale tale. Te relaxezi! Nu mai vezi plasticurile cum molipsesc cu lipsa lor de viață însăși viața. Nu ți se mai afundă cugetul în noroi. Nu te mai zgârie nicio buruiană pe care delăsarea a grațiat-o în nenumărate rânduri. Ai luat, în sfârșit, o pauză.
Ninge fără oprire de 24 de ore. Cerul s-a deschis și deschis rămâne încă cel puțin jumătate de zi. Nu-i chip să te opui. Este, dacă vrei, un bun prilej să-ți exersezi smerenia, să-ți cunoști locul, să îți reconsideri poziția cu privire la condiția firii tale. Fiecare fulg te îndeamnă să-i urmezi sfatul: să încetezi a mai fi cu capul în nori și să cobori cu picioarele pe pământ. Și insistă ninsoarea, insistă... Și dobitoacele înțeleg! Aleargă, se joacă prin zăpada proaspătă. Dovada mi-a adus-o mâțul ce-și duce veacul în curtea mea. E tânăr și n-a văzut zăpadă până acum. Atacă, sare, o duce într-o veselie, cu alte cuvinte, a înțeles! În lipsa lui de înțelepciune a găsit o mică-mare bucată de smerenie: își acceptă limitele firii sale. Nu poate să oprească zăpada să mai cadă, așa că nu dă vina pe alții pentru că aceasta îi stă în cale.
Ninge, ninge și nu se mai oprește la fel cum nu se mai opresc neînțelegerile noastre. Ninge abundent în viața noastră. Ninge cu certuri, ninge cu ocări, ninge cu reproșuri mai mult sau mai puțin fondate. Nu ne mai facem timp să încercăm să ieșim din neînțelegerea în care ne aflăm. Ne-am învățat cu mall-urile și cu fast-food-urile. Vrem să apăsăm pe un buton - ba nu, nu vrem nici asta - și totul să fie primit de-a gata! Judecăm pornind de la structuri cognitive instalate de orgoliul fiecăruia dintre noi: „Lasă că știu eu că oamenii răspunzători cu deszăpezirea trag chiulul. De ce nu e drumul negru? De ce n-am văzut dimineața, atunci când m-am trezit, utilajul de deszăpezire trecând prin fața casei mele?”.
O altă ninsoare de întrebări se naște din viforul sufletului nostru. Și-i atâta viscol încât nu mai poți vedea. Orice argument adus împotriva opiniei tale pălește în fața a ceea ce tu știi deja. Nu poți înțelege că zăpada cade de mai bine de 24 de ore fără oprire. N-ai suficientă experiență la curățat omătul: n-ai văzut aseară că, după ce ai dat cu lopata în 5 minute, neaua s-a reașternut. Nu accepți că, în această perioadă, oamenii răspunzători cu deszăpezirea lucrează și noaptea și ziua. Degeaba îți spune cineva, care în diferite rânduri a fost alături de ei la orele nopții, că își fac treaba în frig și ger. Nu te gândești că se poate să nu fie chiar atâta de mulți și că mai cu seamă numărul șoferilor nu are cum să fie mare. Nu contează cu utilajele nu sunt specializate, nu contează că acestea nu sunt multe, nu contează că, probabil, Primăria și diferiți membri ai Consiliului Local nu găsesc rentabilitate în achiziționarea unui utilaj specializat pornind, în mod just, de la numărul mic de ocazii în care acesta s-ar putea folosi. Nu contează că, poate că acest utilaj specializat singur n-ar face față gândurilor de șosele negre.
Sigur! Și eu le vreau negre. Ele nu sunt așa din diferite motive! Dar, cu siguranță, nu efortul depus de oamenii deszăpezirii le face albe, la fel cum, cu aceeași siguranță, se poate afirma că în societatea jimboliană actuală spațiul pentru săgeți și neînțelegeri s-a îngustat. Nu mai rămâne loc decât în partea ajutorului reciproc, a empatiei și a acțiunii consensuale. Jimbolia va ieși din iarna în care se află abia atunci când până și cel mai mic locuitor al său va ști că locul său este în comunitate, nu într-o nepăsare lipsită de viață. Până atunci: ninge peste Jimbolia!
Sergiu Dema
Jimbolia în urmă cu câțiva ani (Sergiu Dema)
Mâțul (Sergiu Dema)