Secolul XX a fost un secol în tranziție care a fost supus unor numeroase evenimente istorice, culturale, sociale și artistice.
Astfel avem I și al II-lea Război Mondial, evenimente care au marcat societatea și au dat naștere unor puternice traume dar și unor capodopere literare ori au apărut diverse forme ale artei. Odată cu începutul secolului, Parisul a devenit capitala culturală - centrul tuturor activităților notabile.
Din punct de vedere literar s-au dezvoltat forme ale modernismului: avangardismul, dadaismul, postmodernismul, neomodernismul.
În ceea ce privește arta vizuală, a cunoscut și ea noi forme precum: expresionismul, cubismul, suprarealismul ș.a.
Reprezentarea corpului în artă a cunoscut diverse forme, întrucât artiștii îl foloseau pentru a exprima atât obiectiv cât și subiectiv, propria viziune asupra vieții sociale, iar corpul a constituit mereu un subiect propice. Interesant este faptul că inclusiv în arta vizuală avem de a face cu un corp anormal, disproporționat, suferind, la fel ca în literatură – tema este comună ambelor domenii: dorința de a exprima.
În ceea ce privește literatura și tema corporalității abordată în aceasta, trebuie să amintim trei romane care prin natura lor, lasă loc multiplelor interpretări interdisciplinare, și anume Vizitatorul, Călătorie în jurul craniului meu și Inimi cicatrizate.
Toate cele trei romane sunt scrise în cheie autobiografică, tehnică recunoscută în secolul al XVIII-lea, a cărei noțiune apare explicitată în dicționare abia în următorul secol, reprezentând povestea vieţii celui care o scrie, ori semnifică povestea unei vieți povestite, personală sau întâlnite, alta decât cea a autorului. În acest gen de scriere, personajul își alege propriile repere cu care se poate identifica. Între aceste lexeme există o linie fină pe care Lejeune o consideră drept contractul de identitate sau pactul autobiografic simbolizând „povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria existenţă, atunci când pune accent pe viaţa sa individuală, îndeosebi pe istoria personalităţii sale” ori „povestea vieţii celui care o relatează, de obicei o personalitate care a marcat epoca sa printr-o realizare deosebită; în acest fel, autobiografia include şi o privire asupra vieţii mai largi dintr-un domeniu de activitate propriu autorului.”
Distingându-se de autobiografie, unde întâlnim utilizarea persoanei I ca semn al unei voci veridice care narează, biografia reprezintă un fir epic în care predomină utilizarea persoanei a II-a. Aceasta aduce informații dintr-o realitate exterioară narațiunii, oferind oportunitata cititorului de a putea fi verificată, realizându-i în acest fel veridicitatea.
Distincția față de autobiografie o constituie gradul de asemănare care poate fi verificat, conform realității: „în biografie, asemănarea fondează identitatea, în autobiografie identitatea fondează asemănarea.”
Explicitând acești termeni, putem afirma că în Vizitatorul avem utilizată tehnica biografiei, în Călătorie în jurul craniului meu este evidentă inserția autobiografiei pe când în Inimi cicatrizate avem o combinație dintre aceste două tehnici întrucât avem date exacte ale lui Emanuel care fac trimitere la Blecher însă nu cunoaștem veridicitatea existenței reale a celorlalte personaje prezente.
O anumită proporție a ficțiunii este inserată în fiecare dintre romane, deoarece aceasta face ca opera să capete tente enigmatice, menite să capteze atenția cititorului.
Fiind scrise în secolul XX, toate cele trei romane prezintă cazuri izolate care au în comun tema corporalității, a bolii și a suferinței. Spațiul de desfășurare al acțiunii îl reprezintă la exterior citadinul, la interior – Sinele iar între ele este vidul, reprezentat de camera sanatoriului ori a spitalului, sau, în cazul dezolant al lui Bandula, „cușca”.
Corpul este reprezentat sub diferite ipostaze: avem un corp inert pe aproape tot parcursul narațiunii, un corp care modifică o transformare, care la rândul ei schimbă perspectiva vieții și un corp anormal – estropiat, retard. Toate aceste reprezentări ale corpului sunt de fapt ipostaze ale sinelui interior, prin intermediul cărora sunt expuse probleme de ordin cultural și moral specifice secolului al XX-lea.
Modernismul a fost pe placul celor care s-au săturat de convențiile impuse până atunci, astfel avem parte de numeroase viziuni artistice în această perioadă, care mai de care mai interesante. Avem de a face cu un corp fracturat, utilizat să funcționeze vizual și simbolic. Cei mai avizați în acest sens au fost Pablo Picasso și Francis Bacon care au utilizat corpul fragmentat ca o metaforă a modernității.
În perioada postmodernistă avem artiști precum Cindy Sherman, care șochează prin viziunea sa asupra corpului pe care-l ipostaziază astfel ca formă a revoltei împotriva idealismului.
Premisa lui Freud conform căreia sursa nefericirii noastre constă în incapacitatea de a ne cunoaște corpul, devine tot mai observabilă în nefericirea socială dinainte de secolul XX când observatorului i se oferea un produs pe care el îl dorea și nu unul real datorită faptului că își nega corporalitatea.
Ipostaze surprinzătoare ale corpului pot fi găsite atât în pictură cât și în sculptură sau fotografie. De exemplu, cunoaștem artiști precum Henri Matisse, Picasso, Frida Kahlo sau Cecily Brown în pictură; Hannah Wilke sau Sally Mann în fotografie.
Utilizarea corpului în artă a fost modalitatea prin care s-au putut marca identități, ideologii și s-au realizat numeroase experimente.
În pictură, numele Fridei Kahlo atrage atenția în mod deosebit întrucât exprimarea artistică a aceasteia a început în urma unei îndelungi spitalizări și intervenții chirurgicale, la optsprezece ani, intervenție urgentată de un accident de autobuz. În acest caz avem situația clară a reprezentării corpului în arta vizuală dar și în cultură. Pictează pentru a suporta relativitatea timpului în vidul spitalicesc, la fel cum scriitorii păstrează jurnale – ca formă a vindecării.
A suportat treizeci și două de intervenții chirurgicale, acestea devenind tema celor aproape două sute de tablouri ale sale. Lucrările i-au fost asociate perioadei suprarealismului însă în acest sens însăși artista afirmă că spre deosebire de onirismul suprearealiștilor ea este conectată la propria realitate.
În ceea ce privește tehnica acesteia, a utilizat culori specifice culturii mexicane, culori care au scos mai mult în evidență mesajul corporal: suferința fizică și sexualitatea. Picturi precum Spitalul Henry Ford sau Coloana ruptă vorbesc de la sine despre trările artistei.
În acest tablou, care vorbește de la sine, Coloana ruptă se poate observa prin poziția verticală, susținută de coloana de metal (făcând trimitere la corset), privind direct, lăcrimând. Fixată-n cuie, putem asocia imaginea cu cea a Răstignirii, de data aceasta durerea fiind continuă ani la rând datorată acestei incomode și torturante posturi. Decorul din spate este absent, tocmai pentru a putea fi centralizată imaginea suferindei.
Această imagine a artistei în corset relevă faptul că a necesitat purtarea lui din cauza faptului că șira spinării a fost prea firavă pentru a o putea susține, necesitând purtarea sa pentru tot restul vieții.
Subiectul morții și al trupului nu-l găsim valorificat artistic doar în picturi sau literatură ci și în arta fotografiei unde artiști precum Sally Mann își valorifică talentul pentru a ajuta The Body Farm să cunoască mai bine procesul descompunerii trupului după moarte. Fotografiile realizate despre studiul morții au fost grupate în cinci părți, cu numele What remains unde reflectă propriile sentimente, după care s-a realizat și un film biografic.
Dacă pentru patologi, medici, patroni de pompe funebre, şoferi de ambulanţe private şi gropari, moartea reprezintă o parte esenţială a vieţii de zi cu zi, tot o parte a morții are un important rol și anume, în folosul științei, cu rezultate în medicină sau chiar în artă. Nu contează în ce măsură corpul este „dezmembrat” de către artiși, căci el păstrează totuși componenta biologică iar această temă va rămâne mereu un subiect în artă și va căpăta forme dintre cele mai neobișnuite însă adevărata artă stă în ochiul privitorului și cu cât acesta este mai lipsit de prejudecăți și inhibiții, cu atât arta va fi mai valoroasă.
Deși disecția, explorarea, deschiderea corpului pentru investigație și cunoaștere este o practică dificil de acceptat moral și emoțional este totuși fundamentală pentru cunoaștere iar când această cunoaștere se materializează și artistic, câștigul este al celui care o percepe iar aspectul moral al acestui gen de artă nu este suficient pentru a putea invalida o oportunitate de cunoaștere cu beneficii evidente.
Bibliografie:
Dicţionar de termeni literari (coord. Mircea Anghelescu), Bucureşti, Editura Garamond
Lejeune, Philippe , Pactul autobiografic, Bucureşti, Editura Univers, 2000
Nochlin, Linda, The body in pieces the fragment as a metaphor of modernity, Thames & Hudson, 1994
Comments