• JimboBlog

Reflexia traumei în literatură și în viața de zi cu zi

Termenul „gulag” reprezintă acronimul denumirii Glavnoye Upravleniye Ispravitelno-trudovykh Lagerey care, pe scurt, se definește prin „închisoare a popoarelor” – izolarea celor ce par a fi suspecți și în cele din urmă exterminarea lor prin diverse metode, după ce au fost exploatați în totalitate. Acest sistem a fost inaugurat pentru prima dată în anul 1919, printr-un decret sovietic urmând ca în anii ’20 să dețină un număr de 100 000 de prizioneri, ca mai apoi, după un deceniu să se extindă la cinci milioane de suflete mutilate. Cei care ajungeau prizioneri ai gulagului erau țărani bogați, ofițeri germani, diferiți membri suspectați de lipsă de loialitate, intelectuali disidenți și mulți alți nevinovați, victime ale epurării staliniste.


Deținuții erau supuși unor munci fizice în condiții inumane, astfel numărul deceselor fiind de 10% anual, din numărul populației încarcerate. Odată cu moartea lui Stalin, ororile gulagului au început să se diminueze însă pentru cei ce i-au supraviețuit, acestea nu au continuat să-i tortureze fizic ci mai degrabă psihic, lăsând loc traumelor. Corpul torturat a reprezentat întotdeauna forța celor ajunși la putere, singura modalitatea de a o arăta fiind expunerea torturilor. Conform ipotezelor lui Foucault, în momentul torturilor psihicul substituie trupul iar efectul este reprezentat de rușinea de a fi victimă; cu toate acestea, deși sufletul se închistează râmâne totuși curat. Analiștii observă că în majoritatea cazurilor, cei ce au supraviețuit Holocaustului suferă de sindromul supraviețuitorilor, manifestat printr-o falsă vinovăție, datorat fazelor prin care deținutul este supus.


Dintre toate dovezile, memoriile deținuților sunt cele care reliefează atât obiectiv, cât și subiectiv viața din lagărele sovietice. În acest sens stă drept dovadă cartea 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă, a prizionierei Anița Nandriș-Cudla. Reîntoarsă acasă, Anița își scrie memoriile și lasă manuscrisul nepotului ei, ca mai apoi, printr-o scrisoare către editura Humanitas s-a ajuns ca acest episod să fie cunoscut publicului larg. În scrisoarea adresată lui Liiceanu, Anița este creionată astfel: „renunță la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-și salveze copiii de scorbut, învață să conducă sania cu câini și să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori în comă și de două ori revine la viață, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii și și credința în Dumnezeu.” Aceasta a fost deportată din simpla întâmplare a vieții, că era româncă, într-un ținut sălbatic în noaptea de 13 iunie 1941 împreună cu cei trei copii ai săi. Despre acel episod, Anița mărturisește: „Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe mașini, s-a început un zgomot prin sat, de îți păria că e sfârșitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuți, care mai mărișori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimțiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază și frică a fost noaptea acia.” Astfel este îmbarcată tânăra mamă într-un vagon de vite, asemeni animalelor, a reușind în ultima clipă să lase un mesaj mamei sale suferinde, pe o batistă mamă, nu purta grija noastră, Dumnezeu o are” - „Ziua aceia a fost aşa de tristă, ca după o înmormîntare.”  Ironia face ca cifra 13 să fie numărul destinului Aniței: în data de 13 iunie este deportată, ca mai apoi, după douăzeci de ani, tot într-o dată de 13 iunie să intre din nou în casa ei după îndelungi lupte duse cu tribunalul, pentru a dovedi în cele din urmă că a supravețuit douăzeci de ani în Siberia „din greșeală”. O altă dată de 13 apare în scrisoarea trimisă editurii. Un 13 care jonglează destinul bucovinencei.


Această carte suprinde inițial prin faptul că nu este scrisă de către un intelectual disident reîntors acasă ci de o simplă femeie, mediocră chiar dacă ne referim la pregătirea școlară, având doar trei clase, însă mult superioară altora tocmai prin intermediul experiețelor cărora a reușit să le facă față iar mai apoi prin autenticitatea cu care „vorbește”. Cartea surprinde memoriile unui suflet traumatizat, reîntors acasă după 18 ani de torturi sinistre, care la îndemnul unuia dintre frați își așterne trăirile, dându-ți impresia că este un fragment de jurnal ci nu un volum de memorii, atât de actuale fiind sentimentele transmise.


Pe lângă marea durere de a fi ruptă de mama sa bolnavă, Anița face față intemperiilor din Siberia, rației de mâncare („Mai rupeai un peşte şi-l mîncai, nu întrebai dacă e prăjit sau fiert, numai să împaci stomacu“, „trecuse câțiva ani și noi nu mai văzusem legume sau fructe proaspete” ) și bolilor prin care trece – boli care nu-i permit să-și întregească norma silnică, fiind supusă astfel altor pedepse. Cu toate acestea, spiritul acestei femei rămâne mereu optimist și nu aduce injurii sistemului așa cum întâlnim la alți scriitori ci din contră, îndură silențios și într-un mod ambițios toate procedurile practicate de către sistem vorbind printre rânduri despre sacrificiile pe care le face o mamă, despre demnitate, curaj, optimism și limite „prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea seama...”


Se poate observa cum evenimentele trăite sunt descrise în detaliu, tocmai de aceea cartea aceasta nu poate fi povestită, căci nu poți surprinde ceea ce sufletul Aniței a îndurat. Pe lângă faptul că această victimă a destinului ne oferă imaginea terorii lagărului, trăită și simțită, ce poate constitui oricând un document istoric – o frescă a unei societății comuniste bolnave, oferă și imaginea simplului țăran care se încredințează doar divinității pentru a-și putea găsi salvarea, salvare pe care în cele din urmă Anița a obținut-o datorită credinței și simplității sale. Prin supraviețuirea chinului din Siberia, Anița nu poate fi decât un martir – renaște, ajunsă acasă și găsește puterea de a-și face cunoscută trauma, încercând să recupereze valorile pierdute timp de douăzeci de ani.


Un destin asemănător l-au avut și gemenele monozigote, Eva și Miriam Mozes, deportate împreună cu familia, de data aceasta în lagărul de la Auschwitz. Memoriile Evei le putem găsi în Am supraviețuit lagărului morții, carte în care aflăm ce au presupus experimentele doctorului J. Mengele. Comparativ cu destinul Aniței, aici întâlnim două fetițe de doar zece ani, rupte de familia lor odată ajunse în Germania: „tot ce știam era că rămăseserăm pe neașteptate singure. Aveam numai zece ani. Și nu i-am mai văzut niciodată pe papá, pe mama, pe Edit ori pe Aliz.”, cu o rememorare a coplăriei distruse de sistemul nazist, mult asemănător celui suportat de către Anița. Între cele două cărți sunt evidente diferențe: vârste diferite, lagăre diferite, perioadă de timp însă ceea ce le aseamănă este trauma și ferocitățile la care au fost supuse. Am ales aceste două cărți tocmai pentru a observa cum este văzut chinul prin ochii unui adult, respectiv prin ochii udultului care își rememorează anii copilăriei-experiment. În această carte, vocea este Eva, care afirmă: „Am descoperit însă că Mengele plănuise ca eu să mor de pe urma microbilor cu care fusesem injectată. Doctorul patolog Miklos Nyiszli, fost deţinut evreu, a scris şi publicat relatarea sa de martor ocular despre felul în care Mengele le ordona în mod curent patologilor să efectueze autopsiile unor gemeni care muriseră la câteva ore unul după celălalt, o ocazie unică de a compara efectele bolii asupra a două corpuri, unul sănătos şi altul bolnav, care erau practic identice în celelalte aspecte. Dacă eu aş fi murit în infirmerie, Miriam ar fi fost dusă imediat în laborator şi omorâtă cu o injecţie de cloroform în inimă. Autopsiile simultane ar fi comparat organele mele bolnave cu organele ei sănătoase. Dacă organele ar fi prezentat vreun interes ştiinţific, Mengele le-ar fi examinat personal şi apoi le-ar fi trimis la Institutul Antropologic din Berlin-Dahlem, într-un colet inscripţionat “Materiale de război – urgent”. Eu însă, o fetiţă de zece ani, triumfasem asupra lui Mengele, supravieţuind experimentului său. Acum îmi revenea mie sarcina de a-mi ajuta sora geamănă să-şi revină din şoc. N-o puteam pierde. Până aici totul era foarte simplu. Cum aveam să reuşesc era cu totul altceva.”


Despre rutina din lagăr Eva își amintește că în zilele de marți, joi și sâmbătă li se preleva sânge din brațul stâng, pentru analize iar în cel drept, simultan era injectată o substanță, fiind înfipte cinci ace fără măcar ca primul să fie scos; pe lângă acestea, erau studiate ore întregi trăsăturile și motricitatea fiecăreia, atent scrise. Și în această carte, printre nenumăratele metode de a face față chinului, este descrisă metoda de a supraviețuii bolii, căutând un aliment cu rol medicamentos – la fel ca în lagăr, cartoful ajuta să te însănătoșești ca mai apoi „supraviețuirea să îți ocupe tot timpul”.


Deși perioada în care gemenele au fost prizioniere este de doar un an, incomparabilă cu cea a Aniței, putem totuși afirma că suferința nu cunoaște noțiunea timpului și trauma este resimțită la fel de către toți cei care din nefericire, au avut parte. Îți fură o parte din identitate, din timp, din viață, ca mai apoi să schimbe un destin.


Diferența dintre Anița și Eva este că cea dintâi iartă stalinismul fără a o spune, tocmai prin natura ființei ei – simplă, umilă, bună și cu credință în Dumnezeu, pe când Eva caută răspunsuri pentru cele ce i s-au întâmplat, ajunge să discute cu un medic nazist care semnase certificatele de deces în masă, cerându-i detalii despre cum funcționau camerele de gazare și care, la cererea Evei semnează o declarație despre cele văzute la Auschwitz iar drept mulțummire pentru această semnătură îi adresează o scrisoare de iertare pentru tot ceea ce a făcut, devenind astfel cunoscută, pentru iertarea față de naziști.


În ceea ce privește trauma, în cazul celor două supraviețuitoare, aceasta este relativă: apare și se confruntă cu ea pe toată durata prizioneratului, ca mai apoi modul în care își percep experiența trăită, abilitatea de a face față, să le facă totuși să diminueze natura traumatică și să „vindece”, facând-o cunoscută – fiind ascultate.


Chiar dacă, prin natura atrocităților lor, traumele ar putea marca pe oricine, studiile arată că doar 9% din cazurile expuse traumelor dezvoltă sindromul posttraumatic, aceasta din cauza faptului că nu evenimentul în sine te marchează ci percepțiile subiective asupra acestuia și reacțiile individuale.

În acest sens, atât pentru Anița cât și pentru Eva, sindromul posttraumatic are în cele din urmă rol cathartic, de epurare sufletească oferind cititorului senzația de „acum e bine”.


BIBLIOGRAFIE:

CESEREANU, Ruxandra, Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX, Polirom, 2014

TURLIUC, Maria, Nicoleta, MAIREAN, Cornelia, Psihologia traumei, Polirom, 2014

MOZES, KOR, Eva, BUCCINERI, Lisa, Rojany, Am supraviețuit lagărului morții, Meteor Publishing, 2012

NANDRIȘ-CUDLA, Anița, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, București, Humanitas, 1991

http://www.britannica.com/place/Gulag


Imagine: Nesupusele, volumul 2; Grafică: Irina Maria Iliescu.

#isabelapleșa #isabela #pleșa #gulag #nesupusele #Anița