• JimboBlog

Când totul e ascuns, îți rămân doar ochii.

Ei alcătuiesc puntea dintre noi și lume, necesari perceperii realității și dezvoltării umane. Astăzi, însă, sunt singurii ce rămân descoperiți, comunicând mai abitir decât glasul.


Ce dialog mai sincer poate fi în afara celui purtat de priviri? Ochii nu pot minți, nu pot înșela, ci doar tăinuiesc, și gândind acestea, îmi amintesc o vorbă a bunicii mele "ochii tac, gura-i spurcată. " Tac, așa e, însă totul pe care ei îl poartă, uneori, poate fi neîncăpător sufletului, ori cuvintele pot fi insuficiente pentru a descrie cuprinsul văzului. La fel cum dialogăm prin intermediul vorbelor rostite spunând vrute și nevrute, purtați de emoții și alte stări, să cugetăm puțin asupra ochilor. Câte dialoguri vizuale ați purtat? Pe câte le-ați simțit sincere, câte v-au dezamăgit, sau câte v-au înălțat? Câte v-au vindecat și pe câte nu le-ați uitat? Pentru că și ei, ochii, pot fi goi, malițioși, bolnăvicioși, pierduți, jucăuși, calzi, dar mai ales, sinceri. Vocea le dă glas, însă taina e ascunsă în ei. De aceea, regula sine-qua-non a unei comunicări calitative este păstrarea contactului vizual. Ferecați în orbitele lor, un spațiu mai mult mic, decât mare, aproape statici, pot comunica fără a depinde de cuvinte. Iată deci, adevărata lor valoare! Când îi veți întâlni pe cei sinceri, pe cei ce-și au izvor în suflet și sclipesc în lumina privitorului, prețuiți-i! Poate că nu sunt rari, dar nici comuni...


*Imagine: Adobe Spark; Ivanovgood, Pixabay.


Imagine: Adobe Spark; Ivanovgood, Pixabay.