Focul rămâne nemilos în orice împrejurare. Uneori cauterizează, alteori risipește. Oricum ar fi, el se-arată de fiecare dată neîngăduitor. Mistuie totul, până și timpul. În urmă-i rămâne trecutul, cenușă risipită-n vânare de vânt. Și totuși, mai rău decât focul e omul…
Bisericile nu ard! Prefacă-se zidurile lor în scrum! Dacă omul sădește iubire și dacă renunță la nesimțire, atunci bisericile nu ard. Simbol al comuniunii pe orizontală - între oameni - și pe verticală - spre divinitate - ele capătă formă în funcție de sănătatea relației de ședere laolaltă. Pe ele, așadar, le omoară doar omul. Bisericile se sting mistuite de nepăsare.
Biserica noastră din Futok se clatină serios asediată fiind de valuri de indiferență. Din ziduri țâșnesc rădăcinile ignoranței. Pe ele le adapă lacrimile igrasiei. Seamănă un pic cu Hristos aflat în vâltoarea patimilor. Vina ei? Niciuna. Ș-atunci de ce paragina? Au rămas lângă ea câțiva: preotul și o mână sau două de fideli ai săi, credincioși până-n măduva oaselor. S-au alăturat Consiliul Local și Primăria. Dar nu ajunge! Biserica are nevoie să fie iubită, să știe că jimbolienii sunt mândri de ea. Ea trebuie să învie, o spun mai apăsat ca oricând astăzi, când și mirele ei, Hristos, a înviat. Iar calea spre acest deziderat este comunicarea, lăsarea vrajbei, efortul întregit, iubirea. Toate acestea sunt soluții pentru că dragostea nu cade niciodată și odată cu dragostea nu se prăbușește nici comunitatea, nici biserica. Așadar, nu-i suficient ca pe masa altarului să stea singur Hristos. Trebuie să-L însoțim și noi jertfindu-ne sau nu, după cum o cere vremea.
Efortul nostru: un bănuț, o vorbă bună, un gând sănătos, o iubire comună!
