• JimboBlog

Un răsfăț culinar în Futok: barátfüle


Barátfüle - un fel de mâncare, deci un rezultat al unui fel de-a fi. Că felurile noastre de a fi se schimbă în funcție de vârstă nu-i un secret. Există, însă, niște ancore care ne leagă de trecut și pe care le observăm atunci când întâmpinăm un miros cunoscut altădată, în alte împrejurări, având lângă noi alți oameni care acum sunt depărtișor. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să să mă trezesc în trecut. Da, în trecut...

În trecut, în Futok, la unguri, miercurea și vinerea se făcea mâncare fără carne. Se foloseau ciclic câteva rețete. Din când în când mai apărea câte o excepție care întărea regula. Vorbesc despre vreun fel de mâncare care ieșea din tipar precum un astru ieșit după orbită. Ce atunci se gătea mai rar provoca o bucurie aparte. Acum aș fi nespus de încântat să pot gusta până și banalul de atunci.

În ziua cu excepția culinară nu trebuia nimeni să-mi destăinuie ce fel va fi servit. O spuneau pereții. În bucătărie domnea umezeala. Era clar: se fierbeau cartofi. Într-o oală pe șporhet - acea sobă de metal cu plită neagră și cu picioarele ca ale unui leu - fierbeau cartofii, în alta, tot acolo, le fierbea acestora învelișul. Da! Cojile nu se aruncau. Erau fierte și amestecate cu mălai de porumb și, eventual, cu ou fiert și răzuit. Pentru puii de găină, pentru ei să făcea atâta caz. Și după ce erau serviți în lădița de lemn cu oblon de sticlă - locuință încălzită cu un bec ce ardea zile în șir fără oprire - puii tăceau. Aburul era, însă, de neoprit. Pornea la atac asupra pereților. Brusc, pe aceștia apăreau picături de lacrimi. Nici astăzi nu știu ale cui erau. Ba mai mult, aburul avea o părere atât de bună despre sine că pornea beligerant, atunci când deschideai ușa, spre curte. Dacă e de cotropit, apăi să cotropească tot. Un fel de zel lipsit de înțelepciune. Parcă semăna cu politicianul de astăzi: presiune fără fond.

Lupte grele se dădeau și pe masă, între aluat și mâna bunicii. Săreau țăndări de făină. Într-un târziu, dar întotdeauna, aluatul se dădea bătut. Devenea rezonabil, maleabil, te puteai înțelege cu el. Victorioasă, mâna bunicii îl lăsa să se odihnească. Cartofii nu opuneau prea multă rezistență. Erau zdrobiți de-a dreptul. Peste ei ningea cu praf funebru: piper. Și-ntre cele două părți învinse, aluat și cartofi, începea o îmbrățișare reciprocă. Rezultatul: niște săculeți de aluat ce aveau în pântece cartofi cu piper. Pentru ei urma un botez al focului care să le pecetluiască soarta: erau vârâți în apă clocotită până ce se ridicau la suprafață ca să ia o gură de aer. De acolo se cereau singuri în tigaia cu pesmet ruginiu.

Așa se termina epopeea unui fel de mâncare deosebit, dar care, în mod armonios, se împletea cu felul de a fi al futokanului. Nu bogat, mai mult sărac, dar fericit în simplitatea lui. Barátfüle - într-o traducere liberă: urechea prietenului - te invita mereu să șoptești celui care a gătit: mulțumesc pentru masă. Sigur, rețeta originală, îmi zicea bunica, era cu gem în loc de cartofi, dar tot ea se scuza zicând că la casa de copii - unde a crescut - pentru ea s-a terminat cu gemul.

Sergiu Dema

#Barátfüle #baratfule #barat #fule #jimbolia #hatzfeld #zsombolya #jimbo #blog #jimboblog #futok #sporhet #spohert #feldemanacre #culinar #gastronomic #banat #bucatarie #bucătărie