M-am tot gândit la felul în care aș putea să încep. Sunt grele începuturile. Pentru mine întotdeauna au fost. Mă confruntă o mare provocare: cum să fac să fii tu binevenit într-o lume ce a fost? Primul gând care m-a însuflețit a fost unul ce mi-a povestit despre lumină. Așa că, pe bună dreptate, îndrăznesc să mă întreb: Doamne, câtă lumină poate încăpea într-o amintire? Poate că simt așa pentru că plouă afară. Poate că simt așa pentru că plouă și-n mine. Însă, acolo unde mă duce amintirea e soare blând de sfârșit de vară.
Întotdeauna am iubit Futokul! Nu se putea altfel! Se zice că numele cartierului vine de la de la un verb din limba maghiară care are ca frate românesc pe „a fugi”. Da, în Futok verbele exprimă acțiuni comune tuturor etniilor. Din acest punct de vedere Cuvântul, Verbul a fost înțeles. Nu așa ar trebui să fie în lumea largă? Prea multă retorică într-o întrebare simplă. Dar de ce „a fugi” pentru un cartier atât de static? N-am înțeles multă vreme. Am întrebat și, în schimb, am primit frânturi dintr-un adevăr valabil pentru mai toți locuitorii acestei localități aflată într-o altă localitate.
Pentru început ar fi bine să știm cine, de unde și de ce fugea. Pe când încă Jimbolia cocheta cu suflarea austro-ungară, pe undeva pe lângă Szeged, Tisa s-a gândit să-și deșerte asupra oamenilor tocmai miezul sufletului. Și a plâns atât de mult încât casele multor maghiari din apropiere n-au mai rezistat tumultului. După retragerea viiturii statul s-a organizat cu scopul de a reface. Era, prin urmare, nevoie de cărămidă bună, trainică, ferită de lacrimile Tisei. Se prea poate ca pentru Bohn și compania să fi fost un moment de sporire a producției. Mulți dintre cei rămași fără locuințe au venit să muncească la fabrica familiei Bohn. Așadar, au fugit, au scăpat din calea nenorocirii. Sunt fugari nu într-un sens negativ, ci într-un sens ce seamănă cu izbânda. N-au mai privit înapoi, ci au venit să-și înceapă noua viață la Jimbolia. Familia Bohn a simțit momentul și a cumpărat de la doi șvabi terenul pe care astăzi se află cartierul Futok - cel puțin așa povestesc idei legendare - adică al acelora care au fost greu încercați, dar care au reușit, precum apa, să se prelingă printre stânci.
Cine a copilărit aici mă poate înțelege! Istoria acestei comunități este scăldată în lumină. Privește tu, cel ce ai locuit în Futok altădată și mai locuiești și acum, la trecutul acestei comunități. E pretutindeni soare, nu-i așa!? Dacă nu mă crezi întreabă casele construite pe la trei-sfertul veacului al XIX-lea. Au periții groși, făcuți din pământ bătut de stropi de sudoare. O bucătărie, o cameră mare și una mică. Atât! Cu toate acestea mai toate locuințele te privesc prin două ferestre îndreptate către stradă și îți zâmbesc cu gangul dinspre curte. Acolo deseori se adăposteau rândunici. În curte flori, flori peste tot. Trei erau competitorii pentru titlul de simbol al casei. Gura-leului se întrecea cu leul ce trona pe coama casei, iar pisica... În Futok unii oameni iubeau pisicile negre. Sigur că le iubeau din moment ce au trecut prin greutățile pricinuite de viiturile vieții. Și le numeau Kormos (a se citi Cormoș, adică cenușă), un fel de mâțe apărute din cenușa lacrimilor de odinioară. Iar câinii, câinii erau numiți Morzsa (a se citi Morja, adică firmitură) și erau iubiți precum săracul își iubește firmiturile de pâine. Curățenia nu lipsea. Dacă îndrăzneai să o deranjezi același lucru ți se întâmpla și cu urechile. Iar diminețile, diminețile erau speciale. Șporhetul - noi așa îi ziceam - se trezea înaintea soarelui și dogorea căldură. Sub burta-i de metal stătea ascunsă o ladă cu lemne. Radioul povestea sobru, pe maghiară, fără pic de subiectivitate, despre te miri ce știri care păreau din altă lume. Erai aproape sigur că pe tine nu aveau să te afecteze. În bucătărie totul era pregătit pentru gustarea de dimineață - a reggelit: pâine prăjită pe plită și frecată cu usturoi, unsă cu unt și, pe lângă, un ceai cald, aromat. De aici încolo să înceapă munca: la fabrică, în ateliere, la FNC. Știau locuitorii Futokului să-și prețuiască smeritul mod a trăi. Nu aveau prea multe și, totuși, aveau atât de mult: convingerea că omenia arătată față de vecinul tău de stradă mică și îngustă te face să vezi lumina caldă a amiezii, te face să auzi liniștea printre foșnetul frunzelor de plop.
Ăsta este, a fost și nădăjduiesc că va fi farmecul acestui cartier: în el te poți refugia până și de tine însuți, căci, până la urmă, cu toții fugim, mai devreme sau mai târziu, din calea vreunei viituri.
Sergiu-Petru Dema
Imagine: Sergiu-Petru Dema